Un comentator român al relaţiilor internaţionale semnala că scăderea influenţei americane în lume ar fi o veste proastă pentru o ţară mică ca România care îşi pune mari speranţe în rolul pe care ar putea să-l mai joace Statele Unite ca putere protectoare. El invoca printre altele contextul politic recent în care UE, Rusia şi ţările islamice au dezavuat la unison decizia preşedintelui Trump de a muta ambasada SUA la Ierusalim.

Dar dacă marginalizarea SUA pare deocamdată o previziune neverificată, un anumit aspect e ceva mai sigur: România şi-a pus, într-adevăr, mari speranţe în rolul SUA din moment ce a riscat înăsprirea relaţiilor cu Rusia prin amplasarea pe teritoriul ei a unui sistem antirachetă. Iar revenind la actualitatea imediată, ministrul de externe Teodor Meleşcanu, în pofida previziunilor noastre, se pronunţa mai curând favorabil faţă de decizia preşedintelui Trump privitoare la Israel. Ce-i drept, echilibrul exprimării ministrului român de externe rămâne un exemplu demn de studiat, dar oricine va desluşi nuanţa proamericană: „Decizia anunţată de SUA este, după părerea mea, un element încurajator...“. Ce spune mai departe relativizează afirmaţia dintâi, dar efectul a fost produs.

Cu siguranţă că diplomaţii români sunt neliniştiţi de evoluţia lucrurilor, cu atât mai mult cu cât ţările Europei occidentale îi critică pe americani mai abrupt decât pe vremea războiului din Irak. Şi tocmai de aceea ştirea de astăzi este importantă, mai importantă decât pare, căci dă impresia că, departe de a se marginaliza, SUA ar putea chiar să dobândească un nou prestigiu, unul derivat din activităţi aparent nepolitice, dar totuşi politice în motivaţia lor intimă. Preşedintele Donald Trump a anunţat marţi că SUA vor relua programul de zboruri către lună:

„De data aceasta - a spus el - nu va fi vorba numai de a înfige drapelul nostru şi de a lăsa urmele noastre pe lună. Vom stabili acolo o bază pentru o misiune către Marte şi poate, într-o zi, pentru o destinaţie mai îndepărtată.“

De la discursul preşedintelui John F. Kennedy din 12 septembrie 1962 au trecut 55 de ani. Misiunea Apollo 11 avea să depună un echipaj uman pe lună 7 ani mai târziu, în iulie 1969, dar la scurtă vreme programul Apollo era abandonat. Probabil că astăzi anunţul preşedintelui Trump nu va mai produce aceeaşi emoţie, dar totuşi nu va lăsa pe nimeni indiferent. Ceva s-a epuizat de atunci, dar au apărut între timp elemente noi. Dacă oamenii nu mai au entuziasmul genuin pentru Spaţiu şi nici aceeaşi emoţie a primelor călătorii însoţite chiar de fior religios (oricât de neverosimil ar părea astăzi), ei au acumulat între timp o mai mare nelinişte privitoare la soarta însăşi a planetei Pământ. Nu mai e deloc o ipoteză insolită aceea a colonizării altor planete şi a abandonării planetei mamă secătuită de exploatarea ei excesivă. Discursul politic insistent privitor la suprapopulare şi la epuizarea resurselor ca şi producţia abundentă de filme şi cărţi menite să ilustreze noul catastrofism au lăsat urme adânci. Pe acest fond, anunţul preşedintelui Trump are mari şanse să rezoneze pozitiv, căci părând să confirme nemărturisit (şi paradoxal) toate spaimele legate de „apocalipsa” tehnologică, va alimenta implicit speranţa „salvării“.

La fel ca decizia din 1962 a preşedintelui Kennedy şi cea de astăzi pare întrucâtva iraţională. Cu excepţia componentei politice, căci nu este exclus ca noul program selenar al preşedintelui să reinstaleze SUA în poziţii de autoritate, confortându-şi totodată sateliţii. Să rămânem totuşi prudenţi. În ciuda spaimelor apocaliptice, lumea pare mult mai cufundată decât acum 50 de ani în propriul prezent şi în materialitatea ei imediată. E paradoxal, dar un proiect spaţial de o asemenea anvergură pare astăzi conservator, deşi pionieratul lui Kennedy se înscria explicit în cea mai explicită orientare progresistă. Dar astăzi a cheltui bani pe cercetarea fundamentală şi pe expediţii spaţiale ar putea părea pură risipă mai ales în ochii militanţilor ecologişti şi ai stângii progresiste care jură pe solidaritate globală. Prin urmare neliniştile lumii rămân deocamdată intacte, inclusiv aici în estul Europei care nu mai ştie bine în ce direcţie să-şi îndrepte speranţele.

Horaţiu Pepine - Deutsche Welle