Exact cu o lună în urmă, pe 27 martie 2018, la Bucureşti, ex-premierul Mircea Druc, precum şi ex-miniştrii Apărării de la Chişinău, Ion Costaş şi Vitalie Marinuţă - fiind invitaţi de Clubul Militar Român de Reflecţie Euroatlantică - se adresau unei asistenţe aparte, încadraţi de drapelele de stat ale celor două state româneşti. Acelaşi Tricolor.

Evenimentul din 27 martie, anul acesta, marca transparent, democratic, aniversarea unui secol de la revenirea judeţelor dintre Prut şi Nistru la Patria Mamă, fiind şi un moment în care marile asociaţii ale rezerviştilor români aveau, în sala de la Hotel Capitol, pe cei mai înalţi reprezentanţi.

Într-un asemenea context, de respect al realităţilor geopolitice actuale, dar şi al opiniilor nuanţate, complementare, ale celor care au luat cuvântul de la tribuna Clubului Militar Român de Reflecţie Euroatlantică, un think tank cu afirmare mediatică - care coagulează personalităţi care au contribuit semnificativ la intrarea României în NATO, experţi care susţin necesitatea unei Uniuni Europene reformate şi puternice – câteva idei au reţinut atenţia celor prezenţi. Şi ulterior nu numai a lor.

Oficial, România, deşi a surprins, la momentul respectiv, ţări prietene, precum statele baltice, a recunoscut existenţa independenţei republicii foste sovietice, din stânga Prutului, abia desprinsă din conglomeratul imperial numit URSS.

Din acel moment, până azi, statul cu capitala la Bucureşti nu numai că a respectat neutralitatea constituţională a entităţii dintre Prut şi Nistru, dar a şi oferit ajutoare consistente, inclusiv în situaţii de calamitate naturală, pentru îmbunătăţirea condiţiilor de viaţă ale cetăţenilor rămaşi să locuiască în arealul ce a constituit, în perioada interbelică, partea răsăriteană a României regale.

Realitatea, fără fard electoral, este aceea că tocmai în anul aniversării Centenarului reunificării naţionale, la Bucureşti şi Chişinău se gestionează opţiuni obiectiv diferite.

La nivel prezidenţial, preşedintele Klaus Werner Iohannis, aşa cum a dovedit-o prin absenţa sa de la sesiunea aniversară a Parlamentului României, din 27 martie 2018, se distanţează de demersuri pe care, probabil, le consideră lipsite, momentan, de finalitate practică, dar şi de sprijinul marilor puteri, într-un climat internaţional destul de încordat, pe plan militar.

Dincolo de Prut, Igor Dodon, de la alegerea sa în funcţia simbolică supremă, de la Chişinău, şi până în prezent, rămâne într-o continuă campanie electorală, cu declaraţii inamicale, tipice mentalităţii sovietice, la adresa unor factori de decizie din România. 

Şi chiar îl pune pe preşedintele Vladimir Putin, în poziţii stânjenitoare, precum aceea de izolare vizibilă, dovedită de prezenţa lui Dodon, la parada de la 9 mai, în condiţiile când preşedinţii altor foste republici sovietice au preferat să stea acasă.

La nivelul legislativelor, cel de la Bucureşti se menţine în arealul pur declarativ, fără finalităţi de o altă natură, iar cel de la Chişinău are o majoritate care, place sau nu, momentan optează pentru o statalitate dornică de o apropiere de Uniunea Europeană.

Aparent, la nivelul generaţiei tinere de la Bucureşti, există coagulări utile manifestărilor de stradă, pentru reafirmarea dreptului la reunificare naţională, dar nu a fost atins pragul de solidaritate masivă, în care sute de mii de români să iasă în stradă, pentru a cere reîntregirea ţării. 

În mod firesc, la Chişinău, demonstraţiile unioniştilor se bucură şi de sprijinul celor de pe malurile Dâmboviţei, dar reflectă şi o fragmentare a societăţii din Republica Moldova, ce nu poate fi ignorată.

30% dintre alegătorii din această entitate îl susţin încă pe preşedintele Igor Dodon, din motive diverse - de la menţinerea unor nostalgii sovietice, la susţinerea unei viziuni unilaterale, de tip moscovit, a lumii de mâine-, 30% vor revenirea la Patria Mamă, România, dar 40%, de regulă, nu îşi manifestă public opţiunile.

Acest ultim segment ar trebui să stea în atenţia celor care pot să înţeleagă că nu numai de discursuri lucide au nevoie europenii dintre Prut şi Nistru, ci şi de acţiuni concrete, cu efecte vizibile în viaţa lor de zi cu zi, inclusiv pe plan material.

I.C.1Laolaltă, generali de la Bucureşti şi Chişinău, acum în rezervă, dar cu aceleaşi gânduri fraterne, de concretizare a interesului naţional, pe cale paşnică, democratică, cu sprijinul internaţional adecvat: reunificarea ţării. 

Sondajele de opinie finanţate de americani, ajutorul financiar acordat de SUA televiziunii publice de la Chişinău, cooperarea între Armata Naţională a Republicii Moldova şi armata de peste Ocean, în formule aparte, de la exerciţii la nivel de subunitate, la instruiri comune şi consilieri vizând modernizări utile întăririi organismului militar din stânga Prutului, sunt doar câteva repere ale interesului Washingtonului, pentru această parte a lumii. 

Cu diferenţa că la Casa Albă nu se confundă realităţile din terenul mioritic cu dezideratul firesc, al reîntregirii naţionale, susţinut de unioniştii din cele două state momentane româneşti.

Referirile, altfel legitime, la momentul reunificării Germaniei, nu trebuie să ignore faptul că aceasta a fost posibilă şi ca urmare a unei negocieri inteligente cu Moscova, care avea trupe cu misiuni disuasive, în fosta Republică Democrată Germană.

Sigur că Putin nu este Gorbaciov, dar arta de negociator a preşedintelui Donald Trump, cu efect neaşteptat în peninsula Coreea, trebuie să ofere un reper solid celor ce înţeleg că mersul istoriei poate fi teoretic întârziat, dar practic viaţa merge înainte şi fără o gestionare inteligentă a acestora, evoluţiile spre mai binele unei naţiuni, rămân în voia hazardului, deseori controlat de alţii.

Abordarea serioasă şi onestă a dosarului reîntregirii naţionale nu are nevoie de aprobarea Berlinului şi poate căpăta sprijinul Parisului, dacă la nivelul partidelor parlamentare, de la Bucureşti, se va depăşi faza antipatiilor individuale şi se va accepta, prin consultări reale, nu mimate, acţiunea comună pentru concretizarea interesului naţional, de reunificare pe cale paşnică, democratică, a celor două state româneşti.

Indiscutabil că aceia care toată viaţa lor au făcut numai ce li s-a spus de cei mai puternici decât ei, aruncă în derizoriu, pe unionişti, pe cei mai vocali îi anatemizează, sub pretextul ridicol, absurd, că fac jocul răsăritenilor imperiali şi de aici, până la menţinerea lipsei de unitate reală, pentru concretizarea reunificării, nu mai este decât un pas. Şi acela a fost făcut de mult.

Inimaginabila, cu luni bune în urmă, a întâlnirii dintre preşedinţii celor două state coreene, a devenit brusc un eveniment major nu doar pentru presa mondială, ci şi pentru marile cancelarii de pe mapamond.

Ceea ce nu se înţelege de cei care NU doresc reunificarea, în România şi în Republica Moldova, este faptul că marile decizii internaţionale, aşa cum se exersează anual la George C. Marshall European Center for Security Studies, în Bavaria, sunt anticipate de variante de scenarii bazate pe analize realiste, cu standarde clare, în care sunt evaluaţi toţi actorii geopolitici interesaţi în evoluţiile dintr-o ţară sau alta.

Excomunicările, atacurile suburbane la o serie de personalităţi determinate să acţioneze democratic, anatemele deloc motivate logic, calomniile cu orice preţ, inclusiv cu acela al sacrificării adevărului istoric, ameninţările aiuritoare cu recursul la dreptul forţei nu au nicio relevanţă, pe acest plan, unde diplomaţia inteligentă câştigă când reuşeşte să propună o formulă de cooperare bazată pe principiul win-win.

Este o cale de acţiune care poate fi atinsă atunci când interesele personale, ale unor lideri politici, sunt trecute pe planul doi, dar, din păcate, cel puţin acum, în anul 2018, marele negociator naţional ne lipseşte.

Şi atâta timp cât opinia publică din România este alimentată cu teza comunistă că acum nu este momentul reunificării, iar opinia publică din Republica Moldova este supusă unui bombardament informaţional propagandistic, care vizează fie revenirea la umbrela geopolitică a Kremlinului, fie ipotetica ascendenţă pe versanţii Uniunii Europene, cele două state româneşti rămân încremenite în proiectele unor nostalgii deloc conforme cu năzuinţele societăţii româneşti, in integrum.

Istoria uneori se repetă, dar să nu ne legănăm în iluzia că un nou cataclism geopolitic, generat probabil  în viitor,  de posibila disoluţie a unui stat vecin, care are deja teritorii ocupate de trupe trimise de Kremlin, în Crimeea şi Donbas, va fi ocazia ieşirii din actuala stare de lipsă de decizie, din cele două entităţi statale româneşti.

Generaţia tânără are totuşi avantajul că nu se lasă păcălită de momentana realitate, că în România şi Republica Moldova flutură acelaşi Tricolor. Este prea puţin.

Reunficarea este un proces amplu, a cărui primă condiţie este renunţarea la orgolii, pe plan intern, şi trecerea la necesare demersuri, minuţios pregătite, pe plan internaţional.

Asta cu condiţia să mai avem bărbaţi de stat inteligenţi, patrioţi, cu spirit european şi abordare euroatlantică a realităţilor dure, de la graniţa de est a NATO.

THE BESTFotografia de familie a participanţilor la aniversarea Centenarului revenirii Basarabiei la Patria Mamă, pe 27 martie 2018, în Bucureşti, o iniţiativă a Clubului Militar Român de Reflecţie Euroatlantică. 

Trecerea de la actualul sistem semi-prezidenţial, din România, la unul precum acela din Statele Unite ale Americii, prin desfiinţarea funcţiei de premier şi înfiinţarea postului de vicepreşedinte – care ar putea reveni unei personalităţi politice din Chişinău, cum sugera generalul Ion Costaş – ar fi o soluţie pragmatică pentru redarea speranţei celor care înţeleg că doar coagularea forţelor unioniste poate fi condiţia întăririi statului român reunificat, în următorul veac de necesară existenţă unitară, liberă, independentă, democrată şi prosperă.

Iar de la noul secretar al Departamentului de Stat al SUA se aşteaptă o abordare de tip nou a situaţiei celor două state româneşti, asta după ce a contribuit la schimbarea de optică a Casei Albe privind situaţia celor două statalităţi coreene.