Ce ne poate învăţa Aristotel despre retorica lui Donald Trump

De la discuţiile „din faţa şemineului” ale lui Franklin D. Roosevelt şi reputaţia lui Ronald Reagan ca „minunat interlocutor” până la „discursul însufleţit” al lui Barack Obama care viza felul în care Donald Trump foloseşte reţeaua Twitter, stilurile de comunicare ale preşedinţilor americani au variat de-a lungul timpului.

Însă ceea ce este asemănător tuturor şefilor de stat ai SUA este abilitatea lor de a transmite mesaje convingătoare care rezonează cu segmente vaste ale populaţiei americane.

Indiferent de opinia pe care Donald Trump o stârneşte în fiecare, trebuie recunoscut faptul că are un fel eficient de a face asta. Întrebarea este cum reuşeşte să o facă.

Intenţionat sau nu, Trump foloseşte strategii retorice care sunt prezente în lume de peste 2.000 de ani.

Cum poate deveni ceva sau cineva „convingător”?

Au existat multe definiţii ale retoricii de-a lungul celor două milenii, însă la nivelul său de bază reprezintă practica şi studiul comunicării convingătoare. Conceptul a apărut prima dată în Grecia Antică şi s-a născut din nevoia oamenilor de a se apăra în curţile de justiţie-invenţie proaspătă la acea vreme.

Unul dintre cei mai influenţi gânditori în ceea ce priveşte acest concept este filosoful grec Aristotel, care a trăit între 384 şi 322 î.Hr.

Aristotel a fost studentul lui Platon şi profesorul lui Alexandru cel Mare. A scris despre filosofie, poezie, muzică, biologie, zoologie, economie şi multe alte teme de interes. Se ştie că a scris şi despre retorică, inventând un sistem elaborat şi detaliat pentru a înţelege atât ceea ce este convingător, cât şi cum să creeze mesaje convingătoare.

Pentru Aristotel, erau trei elemente principale care conlucrau pentru a crea un mesaj persuasiv: logica şi raţionamentul unei persoane (logos), credibilitatea sa (ethos) şi apelul la emoţii (pathos).

Aristotel îşi dorea ca fiecare să fie convins prin intermediul argumentelor logice, însă abordarea aceasta este deseori greoaie şi probabil că Aristotel considera că majoritatea oamenilor nu sunt suficient de inteligenţi ca să înţeleagă un discurs bazat strict pe raţionament. Faptele, documentele, raţiunea, informaţiile şi aşa mai departe sunt importante, dar doar ele nu vor câştiga cauza. Aşa că filosoful a spus că mai sunt necesare încă două lucruri-şi în privinţa lor, Trump excelează- credibilitatea şi emoţia.

Trump, liderul credibil

Aristotel susţine că credibilitatea cuiva (ethos) este unul dintre elementele pe care oamenii le consideră cele mai convingătoare.

Însă filosoful subliniază că această credibilitate nu este o trăsătură universală. Spre exemplu, o diplomă de la o universitate precum Harvard îţi oferă credibilitate doar în faţa cuiva care a auzit de Harvard, care-i înţelege prestigiul şi respectă ceea ce reprezintă. Diploma de la Harvard în sine nu-ţi oferă credibilitate; de fapt percepţia pe care cineva o are asupra diplomei este cea care e importantă.

Aristotel a mai spus că o altă trăsătură importantă a credibilităţii este aparenţa că ai interesul audienţei tale în gând, prin împărtăşirea şi afirmarea aceloraşi dorinţe şi prejudecăţi şi prin înţelegerea şi amplificarea valorilor sale culturale. În politică, omul care se pricepe cel mai bine la asta câştigă votul.

Spre exemplu, când Trump spune că schimbările climatice sunt o păcăleală, ceea ce face din afirmaţie ceva valid nu trebuie să aibă neapărat de-a face cu adevărul.

În schimb, preşedintele canalizează şi apoi reflectă anumite valori şi nemulţumiri ale audienţei sale. Cu cât ajunge mai aproape de punctul sensibil al celor vizaţi, cu atât e mai plăcut şi mai credibil în ochii lor.

Deseori, politicienii evoluează de pe o poziţie care le oferă o loialitate mare din partea unui grup mic la o poziţie despre care ei spun că ar rezona cu un grup mai mare, pentru a câştiga mai mulţi susţinători. Însă aceasta nu e şi strategia lui Trump.

În schimb, el se adresează complet susţinătorilor săi devotaţi, stabilind legături mai apropiate şi rezonând mai puternic cu acel grup faţă de altcineva care ar avea un mesaj moderat. Această abordare creează extreme de ambele părţi: suporteri pasionaţi şi detractori vehemenţi.

Pe Trump nu-l interesează că nu eşti de acord cu el pentru că oricum nu ţi se adresează. Strategia sa este să-şi hrănească şi să-şi asigure credibilitatea în rândul susţinătorilor devotaţi.

Trump, liderul emoţional

Să-ţi presari credibilitatea cu apeluri emoţionale-ceea ce Aristotel numeşte pathos-este deosebit de eficient. Cum spunea chiar filosoful: „Cel care ascultă mereu simpatizează cu cel care vorbeşte emoţional, deşi acesta din urmă nu spune nimic, de fapt.”

FOTO Getty 

Mânia, spre exemplu, este o emoţie pe care oratorul o poate stârni într-un public, prin folosirea unor lucruri reale sau doar percepute ca fiind reale. În „Retorica” sa, Aristotel scrie că mânia este un impuls însoţit de durere, care determină publicul să-şi canalizeze frustrările şi să se bucure la gândul plăcerii răzbunării împotriva celor care cumva i-au greşit, după cum notează The Conversation.

„Oamenii care sunt afectaţi de boală sau sărăcie sau iubire sau sete sau oricare altă dorinţă nesatisfăcută sunt predispuşi la mânie şi uşor de provocat: mai ales împotriva celor care desconsideră problemele lor.”

Trump a folosit aceste elemente într-o strategie aproape zilnică împotriva FBI, a anumitor canale de ştiri, a investigaţiei Mueller şi a altor entităţi percepute ca duşmani.

Stilul de limbaj al lui Trump

Şi stilul de limbaj al oratorului este deosebit de important. Trump este foarte eficient şi în această privinţă.

FOTO AFP

Aristotel recomanda ca vorbitorul să identifice mai întâi sentimentele pe care publicul deja le are şi apoi să folosească un limbaj viu şi expresiv pentru a intensifica emoţiile celor care ascultă. Trump a folosit deseori această practică, mai ales la mitingurile sale.

Spre exemplu, Trump invocă des la mitingurile cu susţinătorii săi numele unui adversar bine cunoscut: Hillary Clinton. Profitând de antipatia celor care îl ascultă faţă de Clinton, el îi încurajează cu exclamaţii ca „Băgaţi-o în puşcărie!” şi numeşte noaptea în care candidatul democrat a pierdut alegerile prezidenţiale ca „înmormântarea sa”, folosind un limbaj dur şi agresiv care reflectă şi sporeşte sentimentele pe care publicul deja le are.

Dezavantajul discursului său e că îl face din ce în ce mai incompatibil cu alte grupuri care îl antipatizează profund.