VIDEO Lecţia de învăţat, după Consiliul NATO-Rusia, este normalizarea relaţiilor dintre Bucureşti şi Moscova
0
Restartarea Consiliului NATO-Rusia, înainte de aniversarea Zilei Victoriei tuturor celor care au contribuit la înfrângerea regimului nazist, în anul 1945, reprezintă nu doar un act de diplomaţie inteligentă, în vremuri greu previzibile, ci şi o invitaţie la reflecţie, pentru cei care iau decizii strategice în România, pentru că a venit timpul să fie normalizate relaţiile dintre statul român şi cel rus.
Ziua Z a săptămânii trecute a fost revenirea la masa dialogului, deseori contradictoriu, a ambasadorilor statelor membre ale NATO cu omologul rus, unde în problema dosarului geopolitic ucrainean abordările rămân pe poziţii net diferite, cele vizând evitarea incidentelor militare generând puncte de vedere relativ mai apropiate, iar situaţia din Afganistan indicând opinii apropiate, semn de bun augur pentru supremaţia raţiunii, în relaţiile internaţionale.
Nimeni nu se îmbată cu apă rece, atunci când evaluează poziţiile oficiale ale Moscovei, în general ostile Alianţei Nord-Atlantice şi favorabile nu doar menţinerii influenţei Kremlinului în fostul spaţiu sovietic, dar şi reluării subtile, cu alte mijloace, precum cele economice şi culturale, a controlului, fie şi parţial, în ex- state membre ale Tratatului de la Varşovia, azi ţări care fac parte, cu toate drepturile şi obligaţiile aferente, din NATO, care rămâne, fie că asta place sau nu, unora sau altora, cea mai puternică organizaţie politico-militară, cu rol decisiv nu numai în spaţiul transatlantic.
În acelaşi timp, oricât de mare ar fi bugetul militar al Rusiei şi oricât de mici ar fi sumele alocate de statele europene aliate, îndeosebi cele aflate la graniţa de est a NATO, diferenţa specifică o face bugetul militar al Statelor Unite ale Americii.
Însă, dacă este să dăm crezare unor editoriale din presa de peste Ocean, după alegerile prezidenţiale din SUA, viitorul locatar numărul 1 de la Casa Albă ar putea avea o altă atitudine privind implicarea Unchiului Sam în apărarea aliaţilor de pe bătrânul nostru continent.
Cert este că liderii SUA, Germaniei şi Franţei menţin un dialog cu cei care conduc azi Federaţia Rusă, în timp ce, la Bucureşti, politica adoptată, în această privinţă, pare mai degrabă încremenită în proiectul monologului, deşi alţi aliaţi, nu doar cei menţionaţi, fac o distincţie clară între necesara condamnare a agresiunii militare ruse în Ucraina şi menţinerea unor canale de dialog, cu un stat care este o super putere nucleară, având chiar mai multe rachete nucleare decât SUA.
La Washington D.C. şi la Moscova, primele comentarii după Consiliul NATO-Rusia indică menţinerea unei stări de tensiune, între NATO şi Rusia, şi în următorii doi ani, nefiind explicat acest termen, ce va fi atunci, sau până în acel moment şi mai ales ce va urma.
Din această perspectivă, prima lecţie de învăţat, la Bucureşti, după Consiliul NATO-Rusia, este necesara normalizare a relaţiilor dintre România şi Federaţia Rusă, chiar dacă, pentru o perioadă de timp, dialoguri la nivel înalt par imposibile.
Pentru a lămuri variabilele evoluţiilor viitoare, la graniţa de est a NATO, am avut un schimb transparent de opinii cu generalul (r.) Decebal Ilina, care a condus structuri de informaţii militare, cu Liviu Mureşan, liderul EURISC şi cu generalul (r.) Virgil Bălăceanu, din ale căror păreri am inserat mai jos câteva din cele de interes general.
@ Dialogul este lucrul cel mai important care trebuie să existe între două ţări, între două comunităţi, cum sunt NATO şi Federaţia Rusă, mai ales în vremuri tulburi şi insecuritatea este cuvântul de ordine în toate discuţiile internaţionale.
@ Cei care cer Rusiei reîntoarcerea peninsulei Crimeea la Ucraina, nici ei nu cred că se va întâmpla aşa ceva.
@ Şi pe americani îi deranja când s-au dus ruşii cu rachete în Cuba. Atunci când lucrurile s-au convenit într-un anumit fel, părerea mea este că trebuie respectate. Tot americanii spun că nu putem vorbi de o arhitectură de securitate europeană făcând abstracţie de Rusia şi că Federaţia Rusă ar trebui angajată tot timpul în discuţiile şi aranjamentele de securitate, care să îi permit să creadă, cel puţin, că este parte la luarea deciziilor majore, mai ales în condiţiile în care Rusia încearcă să îşi reactiveze reflexele de mare putere.
@ În anul 1991, în luna martie, preşedintele de atunci, al Uniunii Sovietice, care era Gorbaciov, ce avea în vedere o modernizare a URSS propune să se facă un referendum în toate republicile unionale. Republica Moldova a refuzat. Referendumul avea în vedere dacă statele menţionate mai doresc să facă parte din Uniunea Sovietică şi dacă da, cu ce condiţii, ce ar trebui să se modifice. Ucraina face referendumul respectiv. Pe liste erau 37 de milioane de alegători. Au participat 32 sau 33 de milioane de alegători, dintre care aproape 23 de milioane spun că vor să rămână în URSS. Deci mai mult de jumătate din numărul alegătorilor.
@ Să ne amintim evenimentele din peninsula Crimeea, unde exista armată ucraineană, care fie a trecut la inamic, din punctul de vedere al ucrainenilor, fie militarii şi-au predat armamentul, şi-au părăsit posturile şi au plecat.
@ Lucrurile sunt mai complicate. Trebuie să privim la istorie şi la cum au evoluat lucrurile.
@ Sigur că da, în 1994, Federaţia Rusă s-a angajat, împreună cu Marea Britanie, SUA şi cu Ucraina, atunci când a fost retras armamentul nuclear de pe teritoriul ucrainean, că va respecta independenţa şi integritatea teritorială a statului ucrainean. Din acest punct de vedere Moscova avea obligaţia morală şi juridică să respecte un angajament asumat.
@ Federaţia Rusă are atât de mult teritoriu, încât nu este în stare să şi-l gestioneze.
@ Eu sunt într-un fel deranjat de analişti şi de oameni pricepuţi în politică şi strategie, care tot timpul fac trimitere la pericolul care există, din partea Rusiei. Noi am intrat într-un cor în care ne văităm tot timpul, provocăm.
@ Şi eu sunt absolut de acord că România trebuie să îşi normalizeze relaţiile cu Federaţia Rusă, începând cu nivelurile mici, fie de la Ministerul de Externe, fie de la Minsterul Economiei, fie de la Ministerul Apărării, pe linie culturală ş.a.m.d., în aşa fel încât să profite economia. Vectorul economic, până la urmă, poate pune pe chituci ţările mici.
@ Atunci când s-a reorganizat armata, din perspectiva intrării în NATO, s-au făcut mai multe variante, pentru că era foarte greu pentru noi, care veneam de la o armată de peste 300.000 de oameni, ca să acceptăm ideea că o să fie o armată foarte mică. S-au făcut mai multe propuneri, plecând de la 250.000, până la 90.000. Şi atunci specialiştii străini, care ne-au ajutat să facem aceste programe, au indicat că pentru o armată modernă sunt necesare: 60-65% cheltuieli de personal; 25-30% cheltuieli de capital, adică de înzestrare; 10-12% cheltuieli de operare, pentru instrucţie, aplicaţii; 2-3% cheltuieli umanitare. Atunci am ajuns la concluzia că o armată de 90.000 de oameni, militari şi civili, ar avea nevoie de 2,39% din Produsul Intern Brut, ca să respecte aceste proporţii. În condiţiile în care, de-a lungul timpului, şi mai ales în ultimii ani, armata a primit 1,30% sau 1,40%, cheltuielile de personal s-au dus undeva la 80%. Asta pentru că salariile cadrelor militare nu puteau fi modificate. Toate misiunile NATO, la care sunt trimise subunităţi româneşti, sunt grefate pe trupele terestre. Să nu creadă cineva că prin asigurarea viitoare a procentului de 2% armata se va superdota.
@ Trebuie să primeze diplomaţia, dialogul nu poate fi înlocuit cu nimic. Nu trebuie să uităm că pe timpul parteneriatului NATO-Rusia s-au rezolvat problemele Balcanilor, ale Orientului Mijlociu extins, Irakului şi multe alte probleme cărora li s-au găsit soluţii împreună.
@ Problema Ucrainei este cea mai sensibilă, în relaţia dintre NATO şi Rusia. Dacă facem un bilanţ, al celor doi ani trecuţi de la evenimentele din Kiev, situaţia din Ucraina arată destul de prost. Chiar sunt evaluări că este un grad de corupţie mai mare decât era în urmă cu doi ani de zile, că dialogul, în interiorul Ucrainei, nu este cel care să aplaneze tensiunile.
@ Este o situaţie, în Ucraina, care vine din istorie, dintr-un specific al acestor regiuni, de vest, de est şi Crimeea.
@ Exerciţiile militare vor creşte, ca număr şi ca amploare, în perioada următoare, atât cele organizate de NATO, cât şi cele iniţiate de Federaţia Rusă şi de aceea acest sistem de comunicare, de transparenţă este foarte important, pentru a se evita orice incident.
@ Conectivităţile vor fi, în perioada următoare, cele care vor bate geografia.
@ Federaţia Rusă este prezentă, direct sau indirect, în România, cu nişte forţe extraordinare economice. Venind, prin Austria, cu participarea în zona energiei. Iar la noi participarea Austriei este trecută ca una din marile realizări în procesul de privatizare. Să nu uităm prezenţa rusă, în sistemul bancar austriac şi noi avem banca numărul 1 în această formulă. Iată că lucrurile sunt mult mai complicate. Şi atunci când vrem să discutăm despre apărarea ţării trebuie să facem 360 de grade şi cu perspectiva aceasta, mult mai subtilă, pe care ruşii o practică, şi nu ştiu dacă am fost pregătiţi pentru aceasta.
@ Momentul acestei reuniuni deosebite, de la Bruxelles, ar trebui să fie subiect de reflecţie şi pentru decidenţii de la Bucureşti, în legătură cu normalizarea relaţiilor noastre cu Rusia. Nimeni nu cere relaţii privilegiate, un parteneriat de aur ş.a.m.d., ci relaţii normale, cum au şi celelalte ţări, din Uniunea Europeană. S-a văzut - şi la discuţiile care au avut loc şi în acest format oficial de consultări, dintre NATO şi Rusia -, umbra relaţiilor bilaterale. Relaţia bilaterală este importantă atunci când se discută de relaţia Germaniei cu Federaţia Rusă, a Franţei cu Rusia, a Italiei cu federaţia răsăriteană.
@ Ar fi momentul ca şi diplomaţia şi resursele noastre să caute o soluţie în care noi să avem relaţii normale, cu acest vecin, mai mult sau mai puţin, prin Marea Neagră, în spaţiul nostru de securitate.
@ Diplomaţia nu este doar cea făcută de Ministerul de Externe. Este şi diplomaţia militară. Este diplomaţia culturală. Şi alte forme care trebuiesc integrate. Şi atunci se obţine o cu totul altă construcţie în legătură cu exprimarea intereselor naţionale pe plan internaţional.
@ Am primit o invitaţie pentru ceea ce se va organiza, săptămâna viitoare, la Bucureşti. Este vorba de un spectacol, din perspectiva Zilei Victoriei. Este un spectacol de diplomaţie culturală, organizat de Israel şi Federaţia Rusă, în legătură cu comemorarea Holocaustului, ca motiv de amintire a problemelor care au fost în timpul celui de-Al Doilea Război Mondial. Deci, nişte abordări extrem de interesante, care ar trebui să ne dea de gândit.
@ Să nu uităm că pe lângă forţa nucleară a Rusiei, pe locul doi ar trebui trecută forţa diplomaţiei ruse, cu toate implicaţiile care există în acest domeniu.
@ Este posibil să ne aşteptăm la prezenţa Federaţiei Ruse în Libia.
@ În momentul acesta, problema migraţiei este o armă de distrugere în masă. Putem spune că este chiar o bombă murdară, pentru că are, în interior, şi elementul terorist. Sunt nişte implicaţii care nu ştim cât vor costa şi ce efecte vor avea pe termen lung. Poate să reziste o construcţie europeană, o securitate internă a acesteia, chiar şi echilibrul forţelor politice, la o astfel de lovitură dată de migraţie?
@ Marea Mediterană se transformă, încet, încet, într-o zonă încărcată cu echipamente şi exerciţii militare. Marea Mediterană va avea prezenţe efective ale flotei militare ruse şi ale celei chineze.
@ Este un adevăr trist că noi mergem, în unele teatre de operaţiuni militare, ne implicăm, dar cu echipamentul altora, în primul rând cu cel al aliaţilor americani.
@ Avem de rezolvat problemele relaţiilor cu Rusia, cu seriozitate şi normalizare. Şi avem o relaţie, cu China, care trebuie să o tratăm cu toată seriozitatea, şi în momentul în care există o colaborare trebuie dusă la bun sfârşit.
@ Până să se trezească Uniunea Europeană, pe relaţia UE-Rusia, mă tem că alegerile prezidenţiale, din SUA, ar putea să fie un duş rece. Se vor trezi, marii jucători, din UE, în situaţia de 70% la 30%, ultimul procent fiind cel ce va reflecta implicarea viitoare a SUA.
@ România este în momentul în care trebuie să se trezească şi să-şi asume nişte responsabilităţi şi să devină activă, cu iniţiativă, şi în zona NATO, dar şi a UE, atunci când este vorba de interesele naţionale şi de cele ale continentului nostru. Să nu uităm că Statele Unite sunt o putere europeană, Rusia este o putere europeană şi China a devenit o putere europeană. Şi atunci când facem o evaluare şi începem să ne gândim unde să ne poziţionăm ar trebui să ţinem cont şi de aceste puteri europene, care operează inclusiv în zona noastră de securitate.
General (r.) VIRGIL BĂLĂCEANU:
@ Nu putem discuta despre Consiliul NATO-Rusia ca despre un organism care poate să rezolve eventuala acutizare a unei crize între NATO şi Rusia.
@ Cred că ar trebui să mergem spre ceea ce înseamnă o modernizare a armatei şi spre o constituire, insist, a forţei naţionale de rezervă.
@ Ar trebui să mergem pe exemplul Poloniei. Chiar dacă putem spune că polonezii exagerează puţin, în declaraţiile lor retorice, ameninţarea care vine din partea Rusiei. Poate o văd aceasta cu sensibilitatea care vine din istoria lor. Istoria i-a învăţat să fie atenţi la marile puteri, polonezii fiind desfiinţaţi ca stat, de trei ori, în decursul istoriei. În general, de la preşedintele Poloniei, la primul-ministru, la ministrul apărării, tonul este de întărire a flancului estic, dar prin asta ei văd întărirea zonei nord-estice, plecând de la ideea că ameninţarea Rusiei este una, care, în perspectivă, poate să devină o realitate.
@ În NATO avem două tendinţe. Germania, Franţa sunt foarte favorabile dialogului cu Rusia şi nu pentru o întărire militară, nu pentru o prepoziţionare a forţelor, către flancul estic. Şi o altă poziţie, cea mai activă în Europa, a unui membru NATO, este cea a Poloniei, care descrie, destul de direct, o asemenea ameninţare, cu o anumită agresivitate, şi sigur caută ca să aibă un sprijin direct, în ceea ce înseamnă obiectivele lor, din partea Statelor Unite. Noi ar trebui să urmăm un asemenea exemplu, pentru că, în definitiv, Polonia mizează, în apărare, pe forţele active. Şi acum guvernul de la Varşovia aproape dublează bugetul apărării. Armata poloneză, care va avea forţele active la 120.000 de oameni, va fi întărită de un corp foarte puternic, de rezervişti voluntari, de până la 80.000 de combatanţi.
@ În România s-a adaptat această lege a rezervistului voluntar, intră în aplicare începând de anul viitor, dar nu am văzut, din păcate, o preocupare care să ne descrie concepţia asupra modalităţilor de folosire, dezvoltare şi întrebuinţare a forţelor naţionale de rezervă.
@ Un alt pilon, pe care insistă Polonia, este acela al Forţelor Multinaţionale, ale SUA şi ale NATO, care trebuie să fie prezente în zonă. De altfel majoritatea exerciţiilor aliate se desfăşoară în Polonia, în statele baltice şi în zona Mării Baltice. Cred că ar trebui schimbată paradigma şi în zona Mării Negre. În definitiv, zona cea mai sensibilă a Ucrainei este zona de sud, care este adiacentă Mării Negre.
@ Războiul informaţional nu este atât de periculos ca un război…cald.
@ Asistăm la militarizarea anumitor zone. Nu sunt zone extinse. Asistăm la militarizarea Mării Baltice. A se vedea incidentul cu distrugătorul american şi cu trecerea, la o altitudine mică, a unor avioane militare ruse peste nava SUA. A doua zonă care va fi militarizată este Marea Neagră. În următorii doi ani este foarte greu să prognozăm ce se va întâmpla. Dar nu cred că în următorii doi ani vom asista la o exacerbare a crizei, care să ducă la un conflict deschis, din moment ce relaţiile dintre NATO şi Rusia se reiau, chiar sub forma aceasta simbolică, de reluare a discuţiilor la nivelul Consiliului NATO-Rusia.
**************************************************************
Normalizarea relaţiilor cu vecinul de la răsărit nu exclude sancţionarea publică a unor conduite de genul declaraţiei antologice a Preafericitului Patriarh Chiril, al Moscovei şi al întregii Rusii:
Ruperea României răsăritene, de Patria Mamă, prin condamnabil viol militar sovietic, nu a dus la naşterea unei Moldove…suverane (sic!), ci la o Basarabie şi o Bucovină de Nord rusificate, care azi nu se află nici în România, nici în Federaţia Rusă, ci în entităţi statale apărute după implozia URSS, despre al căror viitor nu se emit previziuni publice notabile în Europa, semn al unor negocieri cu finaluri imprevizibile.
Culmea este că Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române l-a primit pe şeful statului ucrainean, grijuliu cu drepturile comunităţii ucrainene - inclusiv cele religioase – trăitoare în România, dar se pare că nu s-a pomenit, la această întâlnire, un cuvinţel despre soarta europenilor care mai vorbesc limba lui Mihai Eminescu în zona Cernăuţi şi în Basarabia de Sud, teritorii rupte de România, prin ocupaţia sovietică. Insignifiantă soartă, nu este aşa?
Se încarcă comentariile...
