Rusia, între lăcomia de teritorii şi fobia de duşmani interni: o explicaţie a criminalizării statului
0
Recunosc că primul meu gând, atunci când am văzut pozele cu Boris Nemţov zăcând fără suflare pe podul de lângă Kremlin, ciuruit de gloanţe, a fost „Putin a scăpat de încă un duşman, în modul ăsta îngrozitor de parşiv”. Nu era o noutate – ştiam cum au sfârşit Politkovskaia, Litvinov şi alţii care se opuseseră în scris sau faptic actualului lider rus.
După trecerea şocului emoţional am încercat să gândesc la rece: ce interes ar fi avut Vladimir Putin să ordone comiterea crimei – nu putea scăpa altfel de acest opozant notoriu, fost vicepremier? Sau de ce nu l-a eliminat mai din timp? Spre deosebire de Alexei Navalnîi, colegul său de opoziţie, Nemţov era unul dintre puţinii adversari prestigioşi ai regimului Putin care nu au ajuns în puşcărie sau nu au luat calea exilului. El denunţa abuzurile comise de regim contra societăţii civile, brutalitatea, lipsa de scrupule faţă de opoziţie şi de asemenea afirma tranşant că nu e legal şi moral ca Rusia să ocupe bucăţi din Ucraina, să îşi folosească militarii pe post de auxiliari ai separatiştilor rusofoni din Donbass. Desigur, Nemţov nu era naiv. Ştia, avem chiar mărturiile lui şi ale mamei sale, că poate cădea victimă unui atac criminal, fusese de altfel ameninţat. Cu toate acestea, umbla fără bodyguarzi, în locuri publice, se afişa cu mult mai tânăra lui prietenă ucraineancă, îşi trăia viaţa aşa cum dorea, ţinând departe de el sentimental fricii. Aşadar, dacă postulăm că Putin e un actor raţional, poate că nu ar fi avut de ce să ordone crima. Popularitatea preşedintelui e la apogeu (peste 80% din ruşi îl aprobă), în timp ce Nemţov era popular în marile oraşe europene, în rândul tinerilor cu studii superioare, al intelectualilor şi al unor oameni de afaceri liberali. Crima aceasta nu face practic decât să arunce o mare umbră pe obrazul preşedintelui – îi innegreşte şi mai mult imaginea în ochii Occidentului, îi ia şi câteva procente din rândul adepţilor interni, cei care nu pot trece cu vederea că ar putea fi autorul indirect (moral) al crimei.
Evident, nu Putin l-a ucis pe Nemţov, după cum nici pe Politkovskaia nu a mitraliat-o el. Ca şi atunci, au fost arestaţi câţiva ceceni musulmani, şi se va încerca să li se pună în cârcă omorul.
Totuşi, să ne imaginăm că nu de la Putin a plecat comanda ci de la cineva din cercul său, fără a îl anunţa pe lider. Sau, la fel de grav, crima putea fi comisă de un adept fanatic al preşedintelui. Există mulţi ruşi pentru care a i te opune „neo-ţarului”, a denunţa dictatura internă sau intervenţia acoperită din Ucraina e pură trădare. De fapt, aici găsim vina morală a lui Vladimir Putin: a creat un regim în care opozanţii sunt trataţi precum criminalii, infractorii, un sistem bazat pe un patriotism găunos, agresiv, intolerant faţă de ideile liberal-democratice. Că a ordonat sau nu, chiar el, uciderea opozantului Nemţov desigur că e important să aflăm, dar nu e ceva decisiv.
Putin şi echipa lui au creat de peste un deceniu mediul acesta politic toxic în care opoziţia e echivalată cu trădarea de neam şi ţară.
Aşa încât opozanţii adevăraţi îşi riscă libertatea, sănătatea şi viaţa iar suporterii opoziţiei ies în stradă cu un amestec de teamă şi revoltă. Politicienii din cercul puterii au acces şi la elemente ale crimei organizate, ştiindu-se că economia rusă e dominată de oligarhii agreaţi de regim, că există numeroase reţele mafiote, care pompează bani în afara Rusiei, spre Monaco, Muntengru, Cipru şi alte paradisuri fiscale. Aşa încât se poate recurge şi la interlopi spre a ucide un politician incomod.
În acelaşi timp, vreau să arăt că tendinţa de rigidizare, de sclerozare şi criminalizare internă a regimului putinist e calată pe activităţile internaţionale scandaloase ale statului rus. Ocuparea Crimeei, folosind soldăţeii verzi, fără insigne şi steaguri, ca la o adică să se poată dezice de acţiunile lor, infiltrarea de soldaţi şi arme în Donbass, în ciuda protestelor internaţionale, ascunderea cu grijă a corpurilor soldaţilor ruşi decedaţi, toate acestea arată un comportameht banditesc. Violarea unor norme fundamentale de drept internaţional (jus cogens precum interdicţia de a agresa un stat spre a îi modifica graniţele unilateral), a fost însoţită de găselniţa războiului hibrid, prin care Moscova folosea soldaţi sub acoperire (prezentaţi mass-media ca fiind localnici sătui de abuzurile Kievului faţă de periferii).
Acord de pace în Ucraina: Vladimir Putin dă mâna cu Petro Porosenko la Minsk FOTO AP
Chiar şi după armistiţiul de la Minsk II, Rusia tot introduce arme şi trupe în Ucraina dar se dă de ceasul morţii ca nu cumva SUA, Polonia, Marea Britanie sau şi alte state NATO să înarmeze Ucraina, sugerând că Occidentul e de vină, că el a creat Maidanul şi a adus “fasciştii” la putere in Kiev, spre a smulge Ucraina din sfera de interes rusească, veche de secole. Aşadar, spus pe şleau, mai bine ţinem Ucraina în stare de stat eşuat, cu război civil pe teritoriul său, o menţinem săracă, distrusă, sau cu un conflict îngheţat de zeci de ani, decât să o vedem cum intră în UE şi poate şi în NATO şi alege geopolitic Vestul.
În fapt, amestecul acesta de imoralitate şi ilegalitate, extrem de deranjant, nu e unicat. Toate marile puteri au avut momente în care şi-au transformat micii vecini în păpuşi de paie pe care le-au târât in bătaia vântului şi le-au dat cu capul de pereţi. La fel au făcut Germania hitleristă cu Cehoslovacia, Polonia, la fel Italia lui Mussolini cu Etiopia ori Albania, ba chiar şi SUA în America Latină în epoca Războiului Rece. Rusia, ca imperiu ţarist şi apoi imperiu comunist, are o lungă tradiţie de invazii militare, acaparări de teritorii şi crime contra civililor, mergând in paralel cu prigonirea opoziţiei interne şi blocarea modernizării social-politice. Rari vecini să îi fi scăpat cumva prigonirilor. Prin urmare, un stat care permite crimele în interior şi sugrumă opoziţia, şi care scuipă pe dreptul internaţional nu poate cere respect şi înţelegere. Poate obţine ceva doar prin frică, prin ameninţări. Din păcate găseşte în faţă o Uniune Europeană divizată, slăbită, are acolo state-pion care nu au niciun interes să existe un conflict direct cu Moscova: Grecia, Ungaria, Italia etc. State care au acces la gaze mai ieftine, la energie nucleară pe bani ruseşti etc. Şi o Americă în care pacifistul Obama e mai mult împins de la spate de Congresul dominat de republicani să ajute militar Ucraina.
Opozanţii „firavi” ai regimului Putin
Unii politicieni şi strategi americani foloseau expresia „rogue state” (stat banditesc) spre a desemna o ţară ce încalcă grav dreptul internaţional şi pune în pericol securitatea internaţională, având de asemenea poziţii strident anti-americane. Denumirea a fost utilizată de Departamentul de Stat cam până la campania contra Irakului din 2003 şi presupunea că statul acuzat violează drepturile omului pe plan intern, sponsorizează terorismul internaţional şi chiar contribuie la proliferarea armelor de distrugere în masă. Rusia contemporană îndeplineşte cu brio primul criteriu şi parţial pe al doilea – deoarece separatiştii din Donbass au terorizat şi ucis civili, bombardându-le locuinţele. Iar Ucraina a fost convinsă să renunţe la instalaţiile militare nucleare sovietice în 1994, prin Memorandumul de la Budapesta, fiindu-i garantată integritatea teritorială, independenţa şi suveranitatea de către SUA, Marea Britanie şi Federaţia Rusă. Aşadar Ucraina a căzut victimă unei puteri garante, una al cărei lider nici nu acceptă ideea că ţara îşi poate alege singură drumul în relaţiile internaţională. Iar celelalte două state garante au condamnat desigur agresiunea, dar nu s-au considerat cumva obligate să intervină direct, Ucraina nefiind stat NATO şi nici în altă alianţă ce ar implica ajutor direct defensiv. Totuşi, escaladarea conflictului Occidentului cu Rusia a dus la transformarea Moscovei în adversarul numărul unu al SUA şi al mai multor state membre UE, cel puţin la nivel perceptiv.
Deşi firavă, opoziţia politică rusă a luat poziţie faţă de acest comportament deviant. Boris Nemţov şi-a criticat cu mult curaj ţara pentru agresarea Ucrainei, ştiind că o majoritate a concetăţenilor săi nu are nimic împotrivă sau e de acord cu ce face Putin în statul vecin. El s-a situat pe o poziţie moral-legalistă, cerând insistent ca Rusia să se poarte ca un stat responsabil pe arena internaţională. Mai ales că atunci când Conferinţa pentru Securitate şi Cooperare în Europa (actual OSCE) s-a înfiinţat şi s-a proclamat Actul Final de la Helsinki (1975), cel care garantează şi inviolabilitatea graniţelor în Europa, URSS a fost stat fondator şi cel mai interesat în a obţine recunoaşterea frontierelor sale occidentale de către statele vestice capitaliste. Urmaşa direct a URSS, cea care i-a moştenit majoritatea populaţiei, locul de membru permanent în Consiliul de Securitate al ONU şi armele nucleare, nu mai recunoaşte de fapt valabilitatea actelor OSCE, solicitând acum câţiva ani, fără success, înlocuirea acesteia cu o mare organizaţie de securitate pan-euro-asiatică. Evident, Rusia a violat clar şi Carta ONU, documentul fundamental al dreptului internaţional, la a cărui redactare URSS a pus umărul vârtos acum vreo 70 de ani.
Criteriul etinic vs dreptul internaţional
Personal nu sunt foarte mirat, ştiind că ideologii sovietici dispreţuiau dreptul internaţional “burghez”, considerându-l ca ineficient, deoarece lipsit de sancţiuni uşor aplicabile. Omologii lor ruşi, mai ales cei aflaţi în solda lui Putin, au o viziune asemănătoare, considerând că are întâietate criteriul etnico-istoric prin care Rusia revendică Crimeea, ca teritoriu obţinut în mod “arbitrar” de Ucraina. De parcă Rusia ar fi obţinut estul Poloniei, o parte din Karelia finlandeză şi Basarabia românească prin consimţământ, pe cale paşnică şi legală! Desigur, ruşii nu par speriaţi că s-ar putea deschide “cutia Pandorei”, şi alte naţiuni putând cere redesenarea graniţelor. De pildă China vecină, care a pierdut în secolul al-XIX-lea imense teritorii siberiene în favoarea Rusiei, peste un million de kilometric pătraţi, prin constrângere şi “tratate inegale. Politologul americano-polon Zbigniew Brzezinski spunea astfel: "China are destule relaţii proaste cu vecinii săi, unde există pretenţii mutuale. Ruşii, dar şi alţii, sunt îngrijoraţi. Cea mai mare parte a teritoriului pierdut de China a căzut în mâinile Rusiei. Deocamdată, China nu a ridicat deschis această problemă (...) Dar aceasta este problema viitorului, pe care Rusia nu o poate ignora complet". Dacă totuşi decidenţii de la Moscova (în frunte cu Putin) nu sunt îngrijoraţi deloc ar rezultza că au o înţelegere secretă cu Beijingul, sau o alianţă nemărturisită. Sperăm să nu fie cazul, totuşi.
Revenim la Boris Nemţov. Dar dacă se află că l-a ucis un dezechilibrat mental, sau un ins gelos pe succesul său sentimental la femei? Un afacerist frustrat în urma unor tranzacţii nefericite cu firmele victimei sau un islamist deranjat de susţinerea sa pentru Charlie Hebdo? Poate că cei doi ceceni arestaţi chiar au dus la îndeplinire execuţia. Zaur Dudaev a fost comandantul-adjunct al unui batalion de poliţie afiliat Ministerului de Interne al Ceceniei iar Anzor Gubacev bodyguard la o firmă din Moscova. Încă nu putem şti exact conexiunea dintre crima organizată şi reţelele mafiote conectate clasei politice din Rusia, iar ancheta desfăşurată de poliţia rusă bănuim cam cum va funcţiona. Îi rupi unui om degetele şi mărturiseşte orice. Nici nu putem afirma deocamdată vreo implicare a liderului dictator al Ceceniei Ramzan Kadirov, un putinist zelos. Oricum a fost un omor profesionist, premeditat, iar asasinul şi-a asumat riscul de a fi capturat sau ucis pe loc, fiind în zona Kremlinului iar Nemţov în mod logic supravegheat de “servicii”. Fanatismul sau motivaţia materială l-au determinat să treacă la acţiune.
O asemenea revelaţie ar schimba doar în mică parte datele problemei. Mediul politic inerent toxic, nefast, ce permite încălcarea drepturilor omului şi asociază ideea de opoziţie cu actul trădării, cuplat cu dispreţul pentru normele de drept internaţional şi pentru morala internaţională constituie un amestec care duce Rusia într-o direcţie greşită, pe termen lung, spre izolare, sărăcie, conflict cu Vestul (“noul Război Rece”…) şi o aruncă probabil drept in braţele Chinei. China, pentru care Rusia va fi oricum un partener de rang inferior, raportat la populaţie, resurse, putere agregată. Bună mai ales să îi furnizeze gaze, petrol şi arme.
Se încarcă comentariile...
