Prelungirea sancţiunilor împotriva Rusiei, aproape de confirmarea finală: dilema de securitate a lui Putin

Cu ocazia unei vizite la Paris, marţi, Jean Claude Juncker a susţinut cu fermitate poziţia liderilor din G7: sancţiunile economice masive împotriva Rusiei nu vor fi ridicate atât timp cât nu vor fi implementate pe deplin toate angajamentele din Acordul de la Minsk privind Ucraina.

Este un semnal menit să taie din scurt şi cât se poate de limpede speculaţiile apărute, mai ales în presa rusă şi pe câteva dintre canalele prietene Kremlinului, privind scopul vizitei pe care Preşedintele Comisiei Europene urmează s-o facă la Sankt Petersburg, pe 16 iunie, la un forum economic:

„Vizita mea la Sankt Petresburg, care este mai degrabă centrată pe motive economice decât politice, nu va fi ocazia pentru ca Uniunea Europeană să anunţe vreo schimbare în atitudinea noastră faţă de Rusia... sancţiunile vor fi menţinute aşa cum sunt acum până în momentul în care vor fi implementate Acordurile de la Minsk”.

Foarte importantă declaraţie deoarece actualul pachet de sancţiuni mai este valabil până în luna iulie şi apăruseră deja o serie de nemulţumiri faţă de vizita plănuită de Jean Claude Juncker, interpretată drept o posibilă debalansare a liniei dure comunitare şi semn al unei negocieri cu liderul de la Kremlin în încercarea de a găsi o soluţie de mijloc. Inacceptabil au replicat imediat reprezentanţii unora dintre Statele Membre, foste republiuci în blocul sovietic sau în fosta zonă de influenţă directă a Moscovei.

„O vizită a oricărui oficial de acest nivel are întotdeauna o valorare de simbol. Nu văd absolut niciun motiv pentru care am avea nevoia simbolică de a demonstra Rusiei că urmărim stabilirea unui contact“, spunea pentru Reuters Linas Linkevicius, ministrul de externe al Lituaniei, poziţie reluată imediat de omologul său leton, Edgars Rinkevics care, la rândul său, spunea că Juncker ar trebui să se ferească de a crea „impresia că relaţiile dintre Rusia şi UE vor rămâne cumva în cadrul <<business as usual>> , ignorând evenimentele din 2014“.

Declaraţia lui Juncker este, evident, o încercare de liniştire a apelor, dar şi o pregătire a terenului pentru lansarea în această lună a Strategiei europene de politică externă şi de securitate pregătită de echipa domanei Mogherini. Dar şi o corelare strict necesară şi din ce în ce mai urgentă cu agenda NATO şi priorităţile Summitului de la Varşovia din luna iulie. De-abia atunci vom vedea exact cum se va articula noul concept de secureitate european, de data asta foarte tare fixat în logica euro-atlantică şi preconizând misiuni comune între cele două instituţii majore, UE şi NATO. 

Aceasta va presupune – şi este ceeea ce se negociază acum în diferite formate de discuţii – o definire foarte clară, punct cu punct, a noilor tipuri de probleme, presiuni şi ameninţări cu care spaţiul noatru comun se confruntă în acest moment. Prima reacţie majoră care se conturează din partea aliaţilor europeni şi euro-atlantici după ce, poate vă mai amintiţi, doctrina de apărare a Federaţiei Ruse a identificat deja NATO drept inamic...

Care este în acest moment dilema de securitate a lui Putin?

În primul rând, este clar că i-au mai rămas foarte puţine opţiuni reale la îndemână în afara unei flexări a muşchilor, din ce în ce mai accentuate şi cât mai vizibile în domeniul militar, pentru a crea presiune în statele limitrofe, cele din „linia întâi”. Printre care şi România. Cu certitudine că a şi reuşit până la un moment dat, reversul medaliei este însă vizibil acum, când NATO şi UE pregătesc, fiecare în domeniul său de competenţă, răspunsuri articulate care deja produc mutaţii importante în echilibrul geopolitic regional.

În al doilea rând, devine foarte clar că raţionamentul prezentat lui Putin de către analiştii săi economici a fost unul eronat deoarece se baza pe speranţa – dată ca certitudine – că scăderea preţului la petrol avea să fie doar temporară şi că ţările din OPEC, sătule de jocurile americane, ar fi putut accepta propunerea rusească de îngheţare temporară a producţiei la nivelul lunii ianuarie 2016. Mult prea prudenţi în a juca cu Rusia, cei din OPEC au refuzat şi au lăsat să cadă Rusia (dar şi Venezuela, aliatul său necondiţionat în oiganizaţie) în marasmul crizei economice, cu toate implicaţiile sale sociale pe termen scurt şi mediu. Şi asta în condiţiile în care “marea soluţie de rezervă”, cererea chineză, a contrazis şi ea previziunile analiştilor Kremlinului, odată cu începerea problemelor economice foarte serioase cu care se confruntă Beijingul, dublate de apariţia unor tensiuni îngrijorătoare şi persistente în Marea Chinei de Sud...

În al treilea rând, nimic nu mai este cum a fost pentru Putin nici pe „domeniul său privat de joacă“, adică Uniunea Economică Eurasiatică (membri fondatori în 2014: Belarus, Kazahstan şi Rusia, membri cooptaţi ulterior, Kirghistan şi Armenia). A sosit domnul Putin marţi la Astana în încercarea de a susţine forţa de imagine a unui proiect lansat iniţial ca o imagine în oglindă a UE în dimensiunea sa econoică, cu o promisă dar niciodată realizată componentă militară stabilă. Ce îngrijorează Rusia este că, în acest moment de criză, nu ştie cât se mai poate baza pe loialitatea partenerilor săi de alianţă, fiecare cu problemele sale majore interne, unii confruntaţi deja cu apariţia organizaţiilor islamiste radicale şi având la dispoziţie doar argumentul major al resurselor. Trecute ca până acum prin reţeaua rusă, e din ce în ce mai greu, totul fiind afectat de sancţiunile europene la care, după cum ştiţi, s-au alăturat toţi marii actori din G7...Şi atunci vedem cum, spre exemplu, preşedintele Kazahstanului a semnat deja în decembrie 2015 un acord comprehensiv de cooperare economică cu UE (intrat în vigoare de la data de 1 mai 2016). Şi lideul kazah începe în această sătămână o vizită care poate pune probleme sau ridica serioase semne de întrebare în alianţa sa cu Putin, căci va fi, succesiv, în Turcia, Iran şi Uzbekistan...destinaţii care ar putea să fie un semnal în ce priveşte revitalizarea unui mai vechi plan american, cel al “Marelui Orient Apropiat”. Variantă economică şi nu numai, devenit acum o soluţie mult mai apetisantă în trecut, mai ales pentru statele din Golf şi din zona Caspică, lovite puternic de menţinerea preţului petrolului la cotele dde acum. Cu o nouă axă de putere la orizont, Turcia-Iran.

 Dileme de securitate pentru Vladimir Putin. Cert. Dar, totodată, să nu uităm asta, teme de meditaţie destul de inconfortabile pentru liderii europeni care, la rândul lor, au pe masă o agendă grea, cu crize complexe în desfăşurare: alături de criza deschisă cu Rusia, cea a migraţiei, apoi evoluţia situaţiei din Mare Britanie (unde, totuşi, apar semnale că BREXIT-ul nu va reprezenta soluţia votată la referendum) dar şi apariţia unor focare de nemulţumire socială care poat pune probleme serioase pe viitor, mai ales dacă se va multiplica modelul belgian de acum al “grevelor sălbatice”.

Dar Rusia rămâne, conform obieciului, cea mai mare necunoscută şi o problemă deschisă cu faţete multiple, mai ales că, după cum se vede, tensiunile  vor continua. Cât se vor amplifica şi în ce formă? N-aş vrea să vedem cu ochii noştri câteva dintre variantele de scenariu.