O entitate în criză - UE - şi o viitoare strategie globală de securitate: soluţia adecvată sau frecţie la picior de lemn? (I)
0
Chiar înaintea summit-ului European de la Salonic (iunie 2003), Înaltul Reprezentant pentru Politica Externă şi de Securitate a UE, Javier Solana, a primit sarcina de a superviza redactarea primei strategii de securitate la nivel pan-european spre a exprima voinţa comună a statelor membre de a identifica principalele riscuri şi ameninţări la adresa securităţii europene.
În plus erau vizate caracteristicile mediului strategic şi măsurile adecvate pentru reducerea vulnerabilităţilor UE
Consensul asupra naturii ameninţărilor versus oportunităţilor şi ordinea priorităţilor (piramida riscurilor şi ameninţărilor) sunt elementele centrale pe calea constituirii unei adevărate politici externe comune. A le identifica în comun, oficial, înseamnă a recunoaşte că interesele naţionale au un nucleu dur care poate deveni comun cu cel al intereselor europene împărtăşite de toţi membrii UE.
Lecturarea documentului A Secure Europe in a Better World – European Security Strategy [i] ne arată că UE a perceput gradul de nocivitate sporită al riscurilor asimetrice, mult intensificate după momentul 11 septembrie 2001. În plan european, atacurile teroriste de la Madrid, din 11 martie 2004, comise de grupuri islamiste magrebiene, au demonstrat necesitatea unei strategii concertate şi proactive de combatere a ameninţării teroriste pe tot cuprinsul Europei dar şi în vecinătăţile acesteia.
Lipsa unor investiţii corespunzătoare în domeniul capabilităţilor militare moderne riscă să pună sub semnul întrebării, în viitor, participarea europenilor la misiuni militare alături de forţele armate americane.
De asemenea, dorinţa de a se prezenta în faţa SUA ca un partener solid în edificarea noului mediu internaţional de securitate. Washington-ul s-a arătat adesea nemulţumit de faptul că per total aliaţii europeni alocă fonduri insuficiente pentru apărarea comună. Lipsa unor investiţii corespunzătoare în domeniul capabilităţilor militare moderne riscă să pună sub semnul întrebării, în viitor, participarea europenilor la misiuni militare alături de forţele armate americane. Cum ar fi cazul ipotetic al unie intervenţii în Siria.
În plus se ştie că UE nu era şi nu este nicidecum un actor unitar în politica externă şi de securitate, în ciuda declaraţiilor optimiste din documentele strategice şi de la summiturile europene periodice. Actualmente, după intratea în vigoare a Tratatului de la Lisabona (2009), UE dispune de un Înalt Reprezentant pentru Politica Externă şi de Securitate (dna. Catherine Ashton, preşedinte al Consiliului Afaceri Externe şi vicepreşedinte al Comisiei Europene), dar şi de “clauza de solidaritate” ce implică ajutor mutual între membri în caz de ameninţare la adresa securităţii. De asemenea, UE are, în fine, şi personalitate juridică.
Cât despre Strategia Europeană de Securitate (SSE), aceasta a fost revizuită în anul 2008.[ii] Actualul text afirmă că UE a fost din ce în ce mai eficientă în gestionarea crizelor şi conflictelor în locuri precum Afganistan şi Georgia.
Ierarhia noilor provocări la adresa securităţii europene este următoarea: conflictele nerezolvate din Orientul Mijlociu, statele eşuate, terorismul, programul nuclear iranian, efectele pozitive şi negative ale globalizării, dar şi începutul crizei financiare mondiale.
Strategia conţine şi o pledoarie pentru multilateralism şi pentru respectarea regulilor ONU, dar şi precizarea că parteneriatul transatlantic reprezintă “o bază de neînlocuit” (irreplaceable foundation), urmărindu-se inensificarea parteneriatului strategic cu SUA pentru o mai bună gestionare a situaţiilor de criză.
Ca element de slăbiciune, se arată că implementarea SSE se află încă în desfăşurare iar pentru a fi cu adevărat eficienţi, europenii trebuie să fie “mai capabili, mai coerenţi şi mai activi”.
Dintre tipurile de terorism, o atenţie specială revine “grupurilor de extracţie internă” (home-grown).
În ceea ce priveşte “provocările globale şi ameninţările fundamentale”, se arată că după cinci ani de la momentul adoptării SSE, în general acestea rămân la fel de valabile şi unele chiar mai complexe. Ordinea indicată este: proliferarea armelor de distrugere în masă (WMD), terorismul şi crima organizată, cyber-securitatea, securitatea energetică, schimbarea climei. Dintre tipurile de terorism, o atenţie specială revine “grupurilor de extracţie internă” (home-grown). Se arată că faţă de anul 2003, în ceea ce priveşte eficienizarea combaterii acestui flagel, “progresul a fost lent şi incomplet”. În domeniul armelor de distrugere în masă, UE îşi construieşte demersul de limitare a proliferării bazându-se pe Strategia WMD din 2003 şi se bazează pe demersuri multilaterale.
Bruxelles dispune din 2006 de o EU Strategy for a Secure Information Society, un avantaj în lupta contra criminalităţii cibernetice. Remarcăm totuşi spaţiul destul de mic (doar şapte rânduri) alocat acestui domeniu în SSE. În schimb, securitatea energetică beneficiază de un spaţiu mai conistent, iar motivul este formulat destul de clar, de la început: estimările arată că la orizontul anului 2030 UE va importa circa 75% din necesarul de gaze şi petrol. UE are nevoie de o piaţa a enregiei “mai unită”, şi o atenţie specială trebuie să revină “celor mai izolate ţări şi mecanismelor de gestiune a crizelor pentru a face faţă întreruperilor temporare ale aprovizionării.” Acest pasaj conţine o aluzie la Ucraina, stat de la frontiera estică a UE, şi la Rusia, care în mai multe rânduri a întrerupt aprovizionare cu gaze a statelor europene. Totuşi se face referire şi explicită la relaţia cu Rusia (“Energia este un factor major în relaţiile UE-Rusia”), iar Ucraina şi Turcia sunt desemnate ca zone de tranzit şi coridoare energetice importante pentru Uniune. Alţi parteneri importanţi în domeniul energiei sunt, în această ordine, China, India, Japonia şi SUA.
În fine, schimbarea climatică constituie un alt risc major de pe agenda SSE, fiind descrisă ca un “multiplicator de ameninţare” (threat multiplier). Mai menţionează şi pirateria şi traficul de arme mici, pe lângă statele eşuate.
Principalele evoluţii ale mediului de securitate european
Referitor la principalele evoluţii ale mediului de securitate european, SSE cuprinde o secţiune dedicată lărgirii, unde sunt enumerate progresele ţărilor candidate, o secţiune dedicată statelor vecine în care sunt menţionate Politica Europeană a Vecinătăţii, Uniunea pentru Mediterana, Parteneriatul Estic şi Sinergia Mării Negre. Un lucru interesant este acela că, documentul fiind anterior izbucnirii “Primăverii arabe”, ordinea de enumerare a vecinătăţilor importante este Europa de Est (zona Mării Negre) cu Moldova şi Ucraina ca state mai avansate pe calea reformei, conflictele îngheţate (de precizat că nu se menţionează deloc Nagorno Karabah) şi abia apoi zona Mediteranei despre care se spune că are un deficit democratic (“reformă politică insuficientă”). Printre partenerii UE cu care există un dialog intensificat sunt menţionaţi Israel şi Maroc. Sunt evidenţiate şi acţiunile pozitive ale Turciei, Egiptului, Iordaniei şi Qatarului în stabilizarea Orientului Mijlociu, prin opoziţie cu Iran. Evident, dacă strategia ar fi redactată acum s-ar menţiona obligatoriu Egiptul, Tunisia şi Libia ca state care au pornit pe calea democratizării, cu toate problemele structurale existente.
De asemenea, ar fi existat şi o referire la războiul civil din Siria, mai ales că refugiaţii sirieni vin şi spre Europa, iar tineri musulmani europeni radicalizaţi merg să lupte pe pământ sirian. Sunt enumerate şi procesul de pace israelo-palestinian (dar fără a se spune explicit că UE doreşte un stat palestinian independent), situaţia din Liban, criza din Iran şi cooperares dezirabilă cu statele din Golful Persic. În Afganistan, UE desfăşoară operaţia de poliţie (EUPOL), iar această ţară este considerată “a particular concern.” Dintre ţările africane, sunt menţionate Somalia, Congo şi Guinea Bisau şi una din cauzele eşecului statalităţii acolo este chiar lupta pentru resurse, un adevărat blestem pentru societăţile sărace şi lipsite de repere democratice.
Sunt trecute în revistă progresele în politica de securitate şi apărare comună, în perspectiva acceptării Tratatului de la Lisabona, de asemenea se revine asupra politicii de vecinătate, iar de data aceasta Uniunea pentru Mediterana este trecută înaintea Parteneriatului Estic. Se arată că relaţiile cu Rusia s-au deteriorat după conflictul ruso-georgian din 2008 iar UE “aşteapă ca Rusia să îşi onoreze angajamentele spre a restaura încrederea.”
În final există o pledoarie solidă pentru multilateralism şi cooperarea UE cu celelalte organizaţii internaţionale, în special cu ONU. De asemenea, se arată că sprijinul opiniei publice europene este esenţial pentru adaptarea de către Uniune la provocările viitorului. Constatăm că nu există în text o descriere a efectelor crizei economice care a lovit spaţiul european, propagându-se din SUA, dar este firesc doarece în 2008 efectele ei abia începeau să se resimtă în Europa. Actualmente zona euro se află în recesiune şi chiar există riscul retragerii unor state sau al refuzului aderării în cazul altora. Criza economică a afectat diferit membrii UE şi s-au creat clivaje între diverse grupuri de state. Premierul Marii Britanii a anunţat chiar că va face un referendum pentru eventuala părăsire a UE.
Realitatea din teren adesea infirmă planificarea strategică a europenilor şi pretenţia lor de a acţiona unitar, la nivelul UE, ca actor global.
Cazul Edward Snowden
Cazul Edward Snowden declanşat în luna iunie un imens scandal între SUA şi câteva state europene (cum e Germania) după ce s-a aflat de la “fugar” că SUA au spionat (au cules date, în limbaj mai diplomatic) de la aliaţii europeni. Opinia publică din ţări precum Franţa şi Germania a dorit imediat să ştie în că măsură americanii au spionat instituţii şi baze de date europene şi dacă serviciile de informaţii din statele europene vizate acceptau acest lucru (în cadrul cooperării existente) sau nu aveau habar.
Europenii s-au simţit trădaţi în idealismul lor – afişat cu o mândrie nătângă - de metodele considerate fără scrupule ale Washingtonului.
Chiar dacă la nivelul clasei politice scandalul a putut fi treptat dezamorsat, la nivelul opiniilor publice s-a remarcat tonul inflamat şi valul de acuzaţii aduse Unchiului Sam, precum şi o scădere a încrederii reciproce. Europenii s-au simţit trădaţi în idealismul lor – afişat cu o mândrie nătângă - de metodele considerate fără scrupule ale Washingtonului, cu toate că preşedintele Barack Obama a declarat senin că toate marile puteri procedează astfel, din dorinţa de a controla cât mai bine mediul global şi regional de securitate.
Primăvara arabă
În ceea ce priveşte evoluţiile din MENA şi “Primăvara arabă”, deşi europenii au convenit finalmente să pună cu toţii aripa militară a grupării şiite Hezbollah din Liban pe lista organizaţiilor teroriste, nu există încă un consens deplin privind sprijinirea forţelor rebele care luptă în Siria contra regimului lui Bashar Assad.
În cadrul UE, Franţa şi Marea Britanie dorescă să fie ridicat embargoul pe vînzările de arme către Siria, spre a ajuta tabăra insurgenţilor, dar alte state precum Suedia, Austria, Cehia se opun invocând prezenţa a numeroşi jihadişi în tabăra rebelilor. Până la urmă, fiecare stat al UE va decide dacă oferă sau nu arme vreuneia dintre tabare. Pe 1 iunie, UE a decis să ridice embargoul pe armele vândute către Siria, după ce Parisul şi Londra au promis să nu furnizeze rebelilor arme dacă preşedintele Bashar Assad dovedeşte că doreşte cu adevărat negocieri de pace. Rebelii se pare că doresc mai ales rachete anti-aeriene portabile de tip Stinger, Mistral, Blowpipe sau Starstreak, precum şi rachete anti-tanc performante din modelele Carl Gustav, Panzerfaust şi Panzerabwehrrichtmine, după cum arată unii analişti militari. Din dorinţa de a cheltui mai puţin, vest-europenii at putea dota forţele rebele inclusiv cu arme ruseşti similare: Strela, Igla (rachete anti-aeriene) respectiv RPG7, RPG18 or RPG29 ca arme anti-tanc fiabile.[iii] După cum arată analistul militar Jonathan Eyal de la RUSI (Marea Britanie), rebelii urmăresc să reducă consistent mobilitatea aeriană a helicopterelor guvernamentale, deoarece acestea se deplasează rapid şi lovesc ţinte în zone din cele mai diverse, împiedicând concentrările de forţe rebele în timp real.
Deşi armanentul occidental ar fi mai util, şi cel rusesc poate fi utilizat mai ales că există mulţi ex-soldaţi care au trecut de partea rebelilor şi îi pot instrui cum să îl folosească.[iv] În plus, occidentalii ar dori ca după război să răscumpere aceste arme de la foştii combatanţi, spre a nu contribui la proliferarea regională a armelor convenţionale, dar e puţin probabil ca aceştia din urmă să vrea să se mai despartă de ele, după cum arată expertul Otfried Nassauer, de la ONG-ul german Bits. Până la urmă rebelii sunt şi eu un grup heteroclit, ce conţine şi extremişti religioşi, bandiţi, aventurieri, aşa că e o problemă delicată pentru ţările UE pe cine şi cum înarmează. Experienţa din Libia, unde jihadiştii au prosperat după înlăturarea lui Gaddafi, ar trebui să fie un mare semnal de alarmă.
Atitudine ambiguă a unor state europene faţă de arestările din Egipt
În Egipt, lovitura de stat contra preşedintelui Mahmud Morsi soldată cu arestarea acestuia şi a membrilor marcanţi ai Frăţiei Musulmane, precum şi cu preluarea puterii în stat de către Armată a generat o atitudine ambiguă a unor state europene. Între acceptare tacită iniţială şi protestul de formă (pe 22 iulie un comunicat al UE cerea, fără multă vlagă, „eliberarea tuturor deţinuţilor politici, inclusiv a lui Mahmud Morsi”), ori vizita baronesei Ashton în Egipt, pe 27 iulie, ocazie cu care diplomata number one a Uniunii s-a ferit să spună pe şleau că intervenţia militarilor a fost ilegală sau că peste 70 de adepţi ai preşedintelui arestat fuseseă împuşcaţi de curând pe stradă, a devenit din nou clar că europenii nu pot încă să vorbească pe o singură voce şi oricum nu au puterea să acţioneze ca să modifice lucrurile.
În schimb dna Ashton a salutat recent reînceperea negocierilor israelo-palestiniene la Washington, după ce fuseseră întrerupte în septembrie 2010. Faptul că Europa unită are speranţe în acest dosar extrem de spinos e un lucru binevenit dar ar fi mult mai util să existe şi o strategie europeană în acest sens, nu doar clasicele încurajări adresate „negociatorilor”. Vorbele calde şi zâmbetele părinteşti nu ţin de foame şi nu compensează lipsa acţiunii.
Să mai spun şi că armata egipteană nu a simţit nevoia să elibereze nici măcar un „frate musulman” după vizita distinsei baronese, aşa, măcar cât să dea o mică speranţă că fragila democraţie nu a murit cu totul?
[i] A Secure Europe in a Better World – European Security Strategy, Brussels, 12 December 2003, http://www.consilium.europa.eu/uedocs/cmsUpload/78367.pdf
[ii] Report on the Implementation of the European Security Strategy – Providing Securirty in a Changing World, 11 December 2008, Brussels, S 407/08, http://www.consilium.europa.eu/ueDocs/cms_Data/docs/pressdata/EN/reports/104630.pdf
[iii] Andrew Rettman, “EU arms to Syria: what, how and if”, 3 June 2013, http://euobserver.com/defence/120346
[iv] Eyal citat de Andrew Rettman, op. cit.
Se încarcă comentariile...
