Joc cu sumă nulă deoarece, previzibil, niciodată vreuna dintre părţi nu va obţine mai mult decât de ce a avut parte ieri, adică anularea reciprocă a celor două texte propuse la vot, unul american, celălalt rus, prin invocarea dreptului de veto al adversarilor. Dar, cu toate acestea, înregistrând un succes cert: demonstraţia că, în caz de criză majoră, mecanismele ONU nu mai sunt eficiente, fiind complet depăşit şi fără relevanţă reală. Gândiţi-vă doar la faptul că s-a descoperit cu stupoare că la nivelul ONU nu mai există niciun fel de organism specializat pentru anchetarea unor atacuri cu arme chimice, organizaţia internaţională fiind de deplin convinsă că, odată cu Tratatul privind interzicerea armelor chimice şi bacteriologice, avea să dispară şi realitatea teribilei (dovadă ce este acum) a permanentei ameninţări pe care o reprezintă importantele depozite de arme chimice încă existente şi funcţionale.

2. SUA vor decide efectuarea unor lovituri cu arme convenţionale asupra unor ţinte din Siria, folosind rachete de croazieră sau/şi atacuri aeriene. Opţiune credibilă, similară celei puse în operă exact în urmă cu un an de zile, când rachetele de croazieră americane au lovit un aeroport militare sirian de pe care s-a afirmat că plecaseră avioanele folosite de armata siriană pentru un alt atac cu arme chimice (sarin). Problema este că, după analiza fotografiilor de satelit şi a filmărilor prezentate imediat de diverse surse din Siria (inclusiv televiziunea oficială) s-a văzut că distrugerile produse au fost destul de mici (unii analişti au spus că au fost chiar neaşteptat de mici). Ceea ce ar susţine presupunerea că, în cazul unui nou episod, el ar putea să fie cu mult mai intens, fiind necesar, pentru a se obţine, cel puţin un val de bombardamente. În al doilea rând, acum un an, datorită faptului că SUA avertizaseră Rusia de iminenţa atacului, nu au intrat în acţiune bateriile de S-400 şi nimic din complexul de instalaţii ruseşti aduse pentru apărarea de coastă. Acum lucrurile s-ar putea să se schimbe total, date fiind repetatele avertismente ruseşti privind „consecinţele catastrofale“ ale unui atac american. Multă atenţie la seriozitatea ameninţărilor proferate de Valerii Gherasimov, şeful de Stat Major al armatei Federaţiei Ruse:

„...În cazul unei ameninţări împotriva militarilor noştri, Forţele armate ale Federaţiei Ruse vor lua toate măsurile de răspuns, ţintind atât rachetele respective, cât şi vasele de unde au fost trase.“

3. SUA vor cere reuniune de urgenţă a Consiliului NATO, solicitând angajamentul aliaţilor pentru o acţiune comună. Dificil, dar posibil. Cu atât mai posibil cu cât principalele ţări europene (Franţa, Germania, Marea Britanie) sunt de data asta absolut unite în condamnarea a ceea ce numesc „atac criminal şi inuman al regimului sirian împotriva populaţiei civile“, dar şi folosire de arme prohibite. Este posibil ca SUA să obţină un consens sau, cel puţin, să reuşească să formeze un grup de susţinere căruia, imediat, să i se alăture (chiar dacă cu forţe simbolice) alte ţări din lume, tradiţional aliate ale SUA în asemenea demersuri. Problema constă că, în cazul în care s-ar ajunge la acest stadiu, nu va mai putea exista şansa de ase obţine un mandat ONU, aşa că se va merge exclusiv pe ideea că NATO are legitimitatea internaţională ca, în caz de apariţie a unei situaţii de extremă gravitate, să poată decide singură trecerea la acţiune.

Trei scenarii de bază care pot avea, fiecare, dezvoltări extrem de complexe, pe măsura situaţiei din teren şi, pe de altă parte, a intereselor unor alte terţe părţi în modul în care va fi rezolvată situaţia din Siria. Să nu uităm că niciodată nu au mai fost acolo atâtea forţe militare ruseşti, turceşti şi iraniene, fiind practic imposibil ca, în cazul unui atac militar la scară mare, să nu fie înregistrate pierderi colaterale în rândul lor. Asta va însemna, imediat, un casus belli evident şi va duce la regionalizarea şi, apoi, nu se ştie cu ce viteză, la internaţionalizarea acestuia, atunci când China sau Pakistanul vor răspunde unui eventual apel de ajutor din partea Siriei de care o leagă diferite tratate de cooperare de cooperare şi asistenţă militară.

4. Scenariul „Sira+“. Aici ajungem la o parte deosebit de delicată a dosarului care se află în spatele celui actual. Cel în care s-ar putea vorbi despre o mişcare pe care am evocat-o într-un articol anterior, încercând o explicaţie pentru anunţul neaşteptat făcut de Trump privind retragerea completă cât mai rapidă a contingentului de 2000 de militari din Siria. Spuneam atunci, poziţie pe care o susţin în continuare, că mişcarea respectivă putea să fi considerată drept o pregătire a terenului pentru ceea ce s-ar putea întâmpla atunci când Trump ar anunţa retragerea SUA din Acordul nuclear cu Iranul, eliberându-se astfel de orice constrângeri care i-ar putea limita un eventual sprijin mai mult decât consistent pentru o acţiune dusă de Arabia Saudită şi alte câteva state din zonă (inclusiv Israelul) împotriva Teheranului. Dacă despre o asemenea planificare se vorbea de luni de zile, acum, în noua situaţie, implicaţiile pot fi cu mult mai importante deoarece, pe fond, bătălia de interes ar privi acum cele douâ mari axe de acces, una spre Golful Persic, alta spre Mediterană. Axe de transport sau blocaj, depinde de circumstanţe.

Toată lumea occidentală este interesată de problemă şi înspăimântată totodată de perspectiva, teoretic cel puţin extrem de realistă, a unei partiţii a Siriei între Rusia, Turcia şi Iran...Cu excepţia Turciei, cu un grad moderat de entuziasm, este foarte posibil ca ţările aliate să dorească o acţiune punitivă exemplară împotriva regimului sirian. Dar dacă, din punct de vedere american, asta se va suprapune, sau se va combina direct cu o acţiune împotriva Iranului, finalitatea votului ar putea fi mai dificil de anticipat deoarece, cel puţin până în acest moment, statele europene semnatare ale Acordului nuclear sunt ferme în a spune că nu există motive de denunţare a acestuia. Caz în care vor accepta numai ideea că vor participa la bombardarea unor ţinte militare exclusiv siriene, sigure fiind că acolo nu se află măcar un soldat străin, posibilitate de declanşare de incident internaţional?

Aproape inexplicabil, nimic din toate aceste discuţii sau întrebări nu preocupă liderii politicii româneşti, preocupaţi doar de ce ştiţi şi la nivelul pe care-l ştiţi.