Sfârşitul războiului de salon. Începutul terorii absolute

Califat Irak şi Siria FOTO AFP

Ce urmează poate fi citit în registrul unei poveşti ca atâtea altele. Sau nu. Alegeţi. Se petrece într-un port la Atlantic, pe o insuliţă uitată şi de memoria lui Dumnezeu, acolo unde, într-un bar pentru marinari, are mereu rezervată o masă în colţ, cu spatele la zid şi cu vedere asupra tuturor punctelor de intrare şi ieşirilor de urgenţă, un bătrân mercenar specializat în operaţiuni de extracţie individuale, ţinte prioritare de nivel înalt.

Are la gât două amulete: un minuscul cub Rubik funcţional şi o cutiuţă de şah din argint, cu piesele sale miniaturale. Cubul Rubik, spunea el, este atât de vechi încât, la fiecare şoc (şi numeroase au fost acestea într-o viaţă ciudată), se aşază într-o nouă structură. Credinţa lui absolută e că, atunci când se vor lega în formula ordinii finale, atunci acela va fi semnul că i-a sosit şi lui ceasul.

Pentru tabla de şah are o altă explicaţie, lungă, complexă, apropiindu-se de teoria matematică a jocurilor, de mecanica cuantică, dar, pentru el, esenţa unei experienţe personale rezumată de fiecare dată pe întinsul a două sticle de tequila con chili, un amestec demenţial pe care doar el îl poate suporta, fix două sticle. Spune că şahul nu are nici un fel de legătură cu arta războiului, ci este, de fiecare dată, povestea unui asasinat reuşit sau, dimpotrivă, a apărării şi extracţiei unui subiect din câmpul de interese al inamicului. Fascinat este că, spunea el, dincolo de regulile imuabile, şahul lasă liber la modul absolut unor strategii de asasinare a ţintei principale a inamicului. Totul se concentrează pe acest unic scop, toate mişcările se subordonează acestei misiuni, pierderile sunt calculate şi acceptate doar dacă permit apropierea de ţintă la distanţa necesară pentru a putea ucide, culoarele de fugă sunt păstrate şi păzite pentru a asigura replieri tactice în caz de contra-atac. Dar ţinta este una singură, regele inamic, cum există o singură mişcare simbolică de final, piesa culcată pe câmpul de luptă.

Cu asta, misiunea asasinului se încheie. Nu aşa se petrec lucrurile în gândirea militară clasică, în care cucerirea teritoriului este legată de mişcările ulterioare de consolidare a victoriei, control a resurselo, teritoriului şi populaţiei. În jocul de şah, asemenea întrebări, deschideri de perspective sau mutări pe termen lung nu există. Este o chestiune de mentalitate moştenită de la cei care au născut jocul, poate tocmai din această cauză creatori de imperii ce au orbit cu strălucirea lor istoria Orientului Mijlociu şi au dispărut cu aceeaşi viteză cu care se curăţă tabla de şah pentru o nouă partidă.

Se poate însă juca un asemenea joc fără reguli? Pentru că, în definitiv, suma acestor reguli pentru epoca contemporană, cele două Convenţii de la Geneva, mai are vreo valoare pentru cineva? Evocate mereu, mai sunt acestea aplicate la modul absolut pe câmpurile de luptă ale timpului nostru? Sau, dimpotrivă, ce avem acum este începutul modelului a ceea ce doi ofiţei chinezi denumeau, într-o carte devenită celebră în 1999, Unrestricted Warfare? Qiao Liang şi Wang Xiansui afirmau că da, că lumea se pregătea să accepte regula lipsei de reguli, chiar mai mult.

Uitaţi-vă la cei din Statul Islamic cum joacă, nemilos, rapid şi fără limite sau restricţii, un joc de şah în care sunt sacrificaţi prieteni şi duşmani pentru atingerea scopului ultim al distrugerii unei civilizaţii şi spălării în sânge a frontului adus de cruciade. Să citim, în acest context, avertismentul conţinut în cartea celor doi ofiţeri din forţele aeriene ale Chinei:

„...suntem de acord că principiile războiului nu mai sunt de acum înainte cele de folosirea forţei pentru a obliga duşmanul să se supună voinţei tale  ci, mai degabă folosirea tuturor mijloacelor, inclusiv folosirea forţelor armate, militare şi non-militare precum şi a tuturor mijloacelor letale şi non-letale pentru a-ţi obliga duşmanul să se supună intereselor tale....Prima regulă a RĂZBOIULUI FĂRĂ RESTRICŢII este că nu există reguli şi că nimic nu este interzis“.

Conflictul de tip clasic se debalansează rapid înspre o situaţie cu totul nouă şi ciudată în care, cel puţin într-o primă fază, forţele inamice, duşmanul care trebuie distrus, este format din populaţia civilă consanguină cu atacanţii, devenită victimă expiatorie exemplară pentru rezolvarea cât mai mediatizată a unui conflict intercomunitar şi/sau interconfesional vechi de secole.

Statul Islamic reintroduce în ecuaţia conflictului modern o noţiune străveche, uitată deoarece nu mai se credea că, vreodată, civilizaţia ar putea regresa atât de brutal...vorbim despre modelul "victimei expiatorii", unanim prezent în tradiţia greacă, dar preluat din vechime, din timpurile în care sacrificiile erau umane şi zeii nu puteau fi îmbunaţi decât cu sânge. Strategii de acum, cei militari şi mai ales cei care planifică operaţiuni neconvenţionale, încep orice briefing operaţional cu remarca dulce adresată grupei ce urmează a fi trimisă în teren, avertizată, cum o fac şi cei doi colonei ai armatei chineze, că urmează să opereze o inserţie "pe un teritoriu neexplorat, profund ostil, pentru a duce o luptă total neconvenţională împotriva unui inamic complet necunoscut". Regula lipsei de reguli, adică a ceea ce este numit acum „beyond-limits combined war“.

Se schimbă, în consecinţă, procedurile de angajare dar, totodată, se schimbă oare şi priorităţile politicienilor cei care, în ultimă instanţă, în această lume democratică a noastră, fac regulile sau ar trebui măcar să le înţeleagă?  Întrebare la care se caută acum un răspuns foarte rapid deoarece, de cealaltă parte, războiul lipsei de reguli a dus la apariţia noii structuri de comandă şi control, cea în care liderii religioşi, ca în urmă cu secole, sunt şi lideri militari supremi. Iar din momentul în care unul dintre aceştia, aşa cum s-a întâmplat în Algeria, ia decizia să efectueze el însuşi sacrificiul ritual şi procedează la decapitarea ostatecului francez (civil, fără nici un fel de legătură cu operaţiunile militare), vrea să trimită un mesaj foarte clar.

Acela că, din punctul  lor de vedere, s-a terminat cu războiul de salon şi că au intrat în timpul terorii ultime, acceptând toate consecinţele şi având o singură motivaţie. Una singură. O privire către această hartă, cea a Califatului Islamic:

Nu mai este un avertisment. Este un semn că, din punctul lor de vedere, aşa trebuie să arate lumea. Nu uitaţi că, pentru ei, costul de a sacrifica piese şi cuceri poziţii, esenţial în gândirea strategică şahistă, este inexistent, de aici posibilitatea de a aplica orice strategii dacă finalul este garantat prin căderea piesei principale a adversarului.

De unde tentaţia lor către orice sacrificiu. Oricare dintre cele imaginabile este acceptabil. Dar pentru civilizaţia noastră - cea care le este ţintă - care este oare teoria sacrificiului acceptabil?