De la programul nuclear şi balistic nord coreean, potenţat de transferul tehnologic şi sprijinul diplomatic rus şi chinez, la Ucraina, unde Rusia propune trupe de menţinere a păcii ONU drept bodyguarzi pentru misiunea OSCE de observatori, nu să monitorizeze cine trage în Donbas şi cine alimentează cu arme conflictul peste graniţa ruso-ucraineană necontrolată de autorităţile legitime de la Chişinău, mergând la atacurile şi cibernetice şi războiul informaţional care au influenţat alegerile în 27 de ţări occidentale în ultimii 14 ani de către Rusia şi încheind cu cazul unic al unei minorităţi musulmane oprimate de contemplativii şi paşnicii credincioşi budişti care epurează etnic în Myanmar, toate subliniază eforturile zadarnice ale pompierilor lumii în faţa colecţiei de iresponsabili umorali, revizionişti, revanşarzi sau doar nebuni de legat care pun lumea pe jar.

Iar formulele de oprire a dezastrului sunt din ce în ce mai puţine şi mai neconvingătoare în faţa enormităţii construirii de culoare ilegale pentru a şantaja comunitatea internaţională pentru mâncare, avantaje economice şi de dezvoltare contra promisiunii de a nu trage cu arma atomică într-un stat sau altul, model Kim Jong-un, sau prin subminarea intereselor occidentale oriunde în lume, cu riscul de a cădea în război deschis, aşa cum procedează azi Rusia lui Putin.


Kim Jong-Un şi Donald Trump

Răspunsurile militare la criza nord-coreeană de pe masa lui Trump: acţiune defensivă sau atac preemptiv de distrugere a programului nuclear

În ciuda îndemnurilor ipocrite ale nou-regăsitului pacifist Putin – preşedintele unui stat revizionist şi revanşard, care a schimbat frontierele prin forţa armelor în Europa şi a încălcat toate actele fondatoare ale securităţii europene din 1975 până astăzi – Statele Unite şi întreaga comunitate internaţională nu pot accepta ca Phenianul să dobândească statutul de stat nuclear. O asemenea posibilitate ar crea un precedent prin care un stat ar putea să-şi construiască nepedepsit o capabilitate nucleară, şantajând ulterior comunitatea mondială din postura de stat nemembru al Tratatului de Neproliferare.

Mai mult, lipsa oricăror investigaţii reale – mai puţin un set de sancţiuni punctuale, care nu arată către statele ce au permis saltul tehnologic şi transferul de tehnologie nucleară şi de rachete balistice – privind modul în care Coreea de Nord a dobândit arma nucleară, racheta purtătoare, motoarele cu combustibil solid pentru rachetele balistice intercontinentale şi miniaturizarea armei nucleare pentru a intra pe rachetă creează de asemenea precedente ce ameninţă viitorul lumii şi proliferarea armelor nucleare.

E adevărat că nici Coreea de Nord nu a probat încă faza finală a întreprinderii sale. Are purtătoarea, racheta balistică intercontinentală, şi a testat-o peste Japonia, are arma nucleară, chiar dacă nu e sigur că are şi bomba termonucleară, bomba cu hidrogen testată, aparent, recent. Aşa cum nu e sigur că poate miniaturiza şi pune pe rachetă încărcătura nucleară sau că racheta în sine poate supravieţui cu încărcătura la bord stresul vitezei şi căldurii la revenirea în atmosferă şi, în sfârşit, dacă poate ţinti cu suficientă acurateţe locul vizat într-o asemenea lansare. Până la un test care să marcheze aceste elemente, care ar fi punctul evident de trecere spre capabilitatea nucleară absolută şi ar schimba complet modul de abordare al Coreii de Nord, mai sunt probabil câteva luni, poate până la sfârşitul anului.

Prima şi cea mai clară reacţie ar fi doborârea rachetelor nord-coreene.

Generalul în retragere James Mattis, secretarul Pentagonului, a anunţat la ieşirea de la Casa Albă, în urmă cu câteva zile, că i-a prezentat preşedintelui Trump opţiunile militare complete ale SUA. Oricât de complicate ar fi, cu costuri majore şi cu pierderi eventuale de vieţi omeneşti, americane şi aliate, care ar putea fi vizate de Coreea de Nord ca formulă de represalii, aşa cum ar putea fi subiectul unui atac cu armă nucleară oricând, opţiunile militare nu pot fi excluse şi ele au mai multe formule de acţiune.

Prima şi cea mai clară reacţie ar fi doborârea rachetelor nord-coreene. E adevărat că scutul sud-coreean nu e încă montat, iar operaţionalizarea celui japonez e greu de cunoscut. Însă, dacă orice test nord-coreean cu rachetă începând de azi ar fi contracarat şi racheta doborâtă, acest lucru s-ar desfăşura în legitimă apărare a SUA şi a aliaţilor. Ar fi o primă formulă de acţiune militară. Însă ea nu ar rezolvă pe deplin problema descurajării programului nuclear nord-coreean, faţă de care singura formulă e o distrugere deplină la sol a capabilităţilor, siturilor şi locaţiilor de amplasare a purtătoarelor, rachetele nord-coreene. E vorba despre un număr mare de amplasamente şi multe dintre ele în peşteri şi construcţii artificiale în adâncuri, în munţi, cu dificultatea distrugerii lor, dar şi cu posibilitatea blocării şi uciderii celor care lucrează sub pământ în aceste situri, dacă este blocată ieşirea la suprafaţă.

Pentru moment, SUA parcurg etapa legitimizării intervenţiei lor viitoare printr-o nouă rezoluţie la ONU. Acţiunea se rezumă la obţinerea unor sancţiuni extreme, dar şi a condamnării programului nuclear şi a declarării drept legitimă apărare a intervenţiilor împotriva rachetelor lansate care încalcă Rezoluţiile Consiliului de Securitate al ONU. În funcţie de formularea obţinută şi de vot, Statele Unite vor reacţiona cel mai probabil în zilele de după prezentarea rezoluţiei, chiar dacă aceasta va avea un veto rus şi o abţinere chineză, vot care va invalida formularea propusă de SUA. Deci ne putem aştepta, de la sfârşitul săptămânii, şi la o acţiune militară în forţă, una dintre opţiunile la îndemâna SUA, cu consecinţele grave consecutive unei asemenea decizii şi acţiuni.

Fake news: Rusia vrea trupe de menţinere a păcii în Donbas. Pe post de bodyguarzi ai monitorilor OSCE

Cu câteva zile în urmă, o ştire ciudată a aruncat în aer tot ceea ce ştiam despre Federaţia Rusă. Vladimir Putin a anunţat, urmat de către Serghei Lavrov şi la scurt timp de Ambasadorul Rusiei la ONU, că doreşte introducerea unei misiuni de menţinere a păcii în Donbas. Ştirea a părut atât de şocantă prin faptul că Rusia s-a opus întotdeauna oricărei forme de trupe străine multinaţionale în spaţiul post-sovietic, unde a rezolvat problema formulelor de „pacificatori“ în conflictele îngheţate prin structuri hibride ad-hoc sub propriul control, care conţineau trei categorii egale de trupe, unele aparţinând statului gazdă - care era rupt cu această ocazie -, trupe separatiste, aflate de fapt sub propriul control şi trupe ruse.

În draftul de rezoluţie care circulă la nivelul reprezentanţilor Consiliului de Securitate al ONU s-a demonstrat că anunţul iniţial nu a fost altceva decât fake news.

O misiune cu adevărat multinaţională, sub egidă ONU, cu mandat serios, poate periclita instrumentele şi doleanţele sale. Drumul e făcut doar la jumătate, pentru că toate organizaţiile sub egida cărora s-au instalat monitori sau care au implicaţii în zonele de conflict din spaţiul post-sovietic sunt unele în care Rusia deţine drept de veto – OSCE, ONU – deci pot înceta misiunea oricând prin simplul veto al Rusiei la reînnoirea anuală a misiunii şi a bugetului său, în organismele de decizie. Rusia a făcut-o deja în Georgia, în regiunea separatistă Abhazia cu misiunea de monitorizare ONU, şi în Osetia de Sud, cu misiunea de monitorizare sub egida OSCE, singura formulă actuală fiind cea a misiunii de monitorizare a UE, dar care nu are acces în interiorul teritoriilor separatiste, ocupate de facto de trupele ruse, ci doar la linia de contact, în interiorul teritoriului controlat de Tbilisi.

Germania a salutat prudent acest pas în faţă făcut de Rusia, în timp ce SUA au privit cu reticenţă propunerea. Şi au avut dreptate. În draftul de rezoluţie care circulă la nivelul reprezentanţilor Consiliului de Securitate al ONU s-a demonstrat că anunţul iniţial nu a fost altceva decât fake news. În fapt, o păcăleală banală. Rusia propune o misiune de trupe de menţinere a păcii ONU care să dea, de fapt, doar pază pentru misiunea de monitorizare a OSCE deja existentă. Adică, după ce a respins o componentă militară înarmată a misiunii OSCE, a aprobat trupe ONU care să păzească strict monitorii OSCE, pe post de bodyguarzi!

De fapt, potrivit draftului, acea pretinsă misiune ONU de menţinere a păcii nu are nimic a face cu ceea ce ştim a fi o asemenea operaţiune. Deja reprezentantul Ucrainei la ONU, Volodymyr Yelcenko, susţine că se aştepta la o asemenea păcăleală din partea ruşilor, iar confirmarea a venit odată cu documentul prezentat de Vasily Nebenzya, reprezentantul special al Federaţiei Ruse la ONU. Ucraina va propune propriul text. Cert este că nu avem de a face cu o misiune de menţinere a păcii şi cu atât mai puţin ea rezolvă problemele şi interesele celeilalte părţi aflate în conflict, Ucraina. În fapt, e doar o formulă de a consacra existenţa unei forţe pe linia de demarcaţie care rupe Donbasul ocupat de trupe ruse, pro-ruse şi voluntari de restul ţării, aflat sub controlul autorizăţilor legitime de la Kiev.

SUA discută acum livrarea de armament letal defensiv Ucrainei, pentru a evita o înaintare a Rusiei mai adânc în teritoriul ucrainean.

Pentru a respecta acordurile de la Minsk, care tutelează planul de pace pentru Ucraina, ar trebui ca trupele de menţinere a păcii să fie situate pe linia reală de demarcaţie, recunoscută internaţional, de la frontiera dintre Ucraina şi Rusia pe zona controlată de separatişti. În fapt, potrivit părţii ucrainene, pe această dimensiune trupele de menţinere a păcii ar putea să realizeze controlul traficului de armament şi trupe între Rusia - regiunea Rostov pe Don - şi Donbasul ucrainean, respectiv al alimentării cu trupe, materiale militare şi furnituri a regiunii. O asemenea perspectivă este, fireşte, inacceptabilă pentru Rusia care, deşi s-a angajat că va retrage toate trupele şi armamentul de toate categoriile din Donbas, susţine că o va face doar după ce Ucraina va fi acordat autonomie largă şi drept de veto regiunii pentru politica externă, de securitate şi apărare, un lucru inacceptabil, fireşte, pentru autorităţile pro-occidentale de la Kiev.

Separarea părţilor e necesară, cu adevărat, pe linia de contact din Estul Ucrainei. De la pretinsul armistiţiu pentru deschiderea şcolilor în regiune, la 1 septembrie, se înregistraseră nu mai puţin de 28 de atacuri cu mortiere şi echipament de artilerie greu (altfel interzis în zona de contact şi, formal, retras din zonă) din partea separatiştilor. SUA discută acum livrarea de armament letal defensiv Ucrainei, pentru a evita o înaintare a Rusiei mai adânc în teritoriul ucrainean, în timp ce Rusia a avertizat, prin vocea lui Vladimir Putin, că în asemenea situaţie va determina reluarea ostilităţilor în Donbas. Şi e vorba doar de armament defensiv, cu precădere echipamente anti-aeriene şi anti-tanc, care nu pot fi folosite în nicio tentativă de ofensivă pentru recâştigarea teritoriului de către Ucraina, ci doar în apărare.


Vladimir Putin FOTO EPA

Intervenţiile Rusiei lui Putin prin atac cibernetic şi război informaţional au alterat rezultatele alegerilor în 27 state occidentale din 2004 până azi

Oricât de dificil ar fi de acceptat, Rusia lui Putin a intervenit şi schimbat rezultatele alegerilor în 27 de state europene şi din America de Nord începând cu 2004, un proces care abia acum iese la suprafaţă în urma studiilor aprofundate legate de atacurile cibernetice şi război informaţional care se derulează pe tot cuprinsul SUA, la nivelul celor mai prestigioase centre de studii. Moscova a considerat principiile şi valorile democratice drept vulnerabilităţi şi a încercat să profite la maximum de ele prin ingerinţe directe.

USA Today a publicat o parte din aceste rezultate care redau studiul Alianţei pentru securizarea Democraţiei a German Marshall Fund, care urmăreşte eforturile Rusiei de a influenţa opinia publică din SUA prin crearea unei reţele de conturi false ce distribuie mesaje ţintite considerate utile de către Kremlin. De altfel, chiar gigantul Facebook a adăugat investigarea publicităţii făcute prin conturi şi pagini false care valorează peste 100.000 de dolari, toate fiind operate din Rusia, care a creat şi adâncit diviziunile politice în timpul alegerilor prezidenţiale din SUA şi a căror sursă este uzina de troli de la Sankt Petersburg, principalul instrument de influenţă al Kremlinului în spaţiul virtual.

Instrumentele sunt similare şi vizează atacuri cibernetice, furturi de date, expunerea şi compromiterea personalităţilor publice, iar vizate au fost statele din spaţiul post-sovietic, apoi din Europa de Est şi Vest, ulterior SUA şi Canada. Alianţa a descoperit interferenţe în Belarus, Bulgaria, Canada, Cipru, Cehia, Danemarca, Estonia, Finlanda, Franţa, Georgia, Germania, Ungaria, Italia, Letonia, Lituania, Macedonia, Republica Moldova, Muntenegru, Norvegia, Polonia, Portugalia, Spania, Suedia, Turcia, Marea Britanie, Ucraina şi Statele Unite. Cea mai recentă ţintă este cancelarul german Angela Merkel, care se află în cursa pentru realegere luna aceasta.

Lista este foarte lungă, de la compromiterea primului ministru lituanian Rolandas Paksas, în 5 aprilie 2004, prin criminalitatea organizată rusă şi Yuri Borisov, care a finanţat cu 400.000 dolari campania, cu acordul şi la indicaţiile Kremlinului, la atacul cibernetic din Estonia din 2007, care a blocat Internetul, urmare a dezmembrării şi mutării statuii soldatului sovietic din centrul Tallinului, la atacul cibernetic din 7 august 2008 din Gerogia, care a închis traficul Internet şi a blocat site-urile oficiale georgiene înainte de războiul ruso-georgian, la spălarea de bani din ianuarie 2013 din Spania, când Garda Civilă a descoperit acţiunea derulată prin intermediul Mafiei ruse la Banco Madrid, la operaţiunea din 17 septembrie 2014 a Institutului rus de drept electoral, care a atacat validitatea referendumului pentru independenţa Scoţiei în ajunul votului, mergând până la publicarea, la 22 iulie 2016 a celebrelor mailuri ale Comitetului Naţional Democratic al SUA de către Wikileaks (după ce au fost sustrase de grupurile de hackeri ale SBU şi GRU, APT28 şi APT 29) şi la acţiunea din 9 martie 2017 împotriva premierului Canadei şi dezvăluirea unor pretinse legături cu vechi nazişti.

Au existat două tipuri de replici, în afara celebrei negări a actelor făcută de Kremlin şi Ministerul Afacerilor Externe rus. O primă reacţie, susţinută, de exemplu, de către James Carden, director executiv al Comitetului American pentru acordul Est-Vest, adept al bunelor relaţii cu Rusia, care a susţinut că toată lumea face asta, şi Guvernul SUA, China, Israelul şi alţii. Totuşi e greu de acceptat alegaţia, deoarece SUA nu au spart conturile personale a 4.000 de persoane oficiale pentru a le expune comunicaţiile şi discuţiile pe Internet pentru a promova propaganda şi dezinformarea pe scară largă în nici o ţară a lumii, aşa cum a procedat Rusia.

Un al doilea răspuns, mult mai echilibrat, a venit de la Dov Levin, cercetător la Carnegie Mellon University, care a documentat 36 tentative ale guvernului rus şi sovietic şi 81 ale SUA de a influenţa alegerile în perioada 1946-2000. El relevă că cea mai obişnuită formă de intervenţie americană e finanţarea campaniei şi introducerea de experţi în comunicare care să susţină campania celui dorit, ultima fiind cea a lui Boris Elţîn. Dar există şi cazul operaţiunii din Nicaragua contra lui Daniel Ortega, şeful partidului sandinist, în 1990, care a fost vizat de o campanie de compromitere de către agenţi americani care au dat informaţii despre un caz de corupţie şi conturi din bănci elveţiene mass-mediei germane, date reluate de opoziţia din Nicaragua.


Aung San Suu Kyi a primit Premiul Nobel pentru Pace în 1991 pentru lupta sa în favoarea democraţiei în Myanmar, ţară condusă la acea vreme de o juntă militară FOTO BBC

Şi invers: Minoritatea musulmană este decimată de contemplativii credincioşi budhişti, într-un stat condus de un deţinător al Premiului Nobel pentru Pace

Istoria omenirii e crâncenă şi ne oferă lecţii şi astăzi, în formele cele mai crude. Astfel, există un loc pe glob în care etichetele de „sângeros“ şi „pacifist“ s-au inversat atunci când minoritatea musulmană de circa 800.000 de oameni este decimată şi alungată de contemplativii şi pacifiştii, altfel, credincioşi budhişti. Este vorba despre Myanmar/Burma/Birmania, stat din Asia de Sud-Est, parte a coloniei franceze Indochina, în alte vremuri.

Este vorba despre minoritatea musulmană Rohingya, care este supusă discriminărilor de populaţia majoritară şi de Armata statului, motiv pentru care nu mai puţin de 270.000 de oameni s-au refugiat în Bangladeshul vecin. Aici, relaţia este inversă între religii, minoritatea fiind de religie budhistă, iar majoritatea musulmană. Manifestaţii publice masive în capitala Dhaka au reunit cele două comunităţi, majoritatea apărând coreligionarii musulmani din statul vecin, iar minoritatea budhistă susţinând că, pe baza comportamentului iresponsabil al majorităţii budhiste din Myanmar, ei înşişi ar putea fi supuşi la presiuni şi discriminări în Bangladesh.

Myanmar este, alături de Coreea de Nord şi Siria, unul din puţinele state care continuă să utilizeze mine anti-personal pentru a controla exodul de populaţie, frontiera şi teritoriul.

O altă temă majoră de nemulţumire populară în Bangladesh, care a primit un număr enorm de refugiaţi, practic o treime din populaţia musulmană Rohingya a Myanmarului, este faptul că la frontiera dintre cele două state, Armata Myanmarului (sau chiar propria armată din Bangladesh) a instalat câmpuri de mine, motiv pentru care o bătrână şi-a pierdut ambele picioare într-o explozie, în timp ce un bărbat şi doi copii de 10 şi 13 ani au murit în explozii. Şase asemenea detonări de mine au fost identificate de către Tirana Hassan, director pentru răspunsul la crize al Amnesty International, aflată pe teren la frontiera dintre cele două state. De altfel, directorul a dat publicităţii faptul că Myanmar este, alături de Coreea de Nord şi Siria, unul din puţinele state care continuă să utilizeze mine anti-personal pentru a controla exodul de populaţie, frontiera şi teritoriul.

Mai ciudat este faptul că statul Myanmar este condus de facto de către liderul partidului majoritar, Liga Naţională pentru Democraţie, Aung San Suu Kyi, fost deţinut politic care a stat în detenţie 15 din cei 21 de ani la care a fost condamnată, pe vremurile când lupta împotriva huntei ce conducea ţara, laureată a Premiului Nobel pentru Pace. De altfel, situaţia din Myanmar a făcut ca două personalităţi marcante ale luptei pentru drepturile omului - Arhiepiscopul anglican Desmond Tutu, luptător anti-apartheid în Africa de Sud şi laureat al premiului Nobel pentru Pace, alături de alt deţinător al Premiului Nobel pentru Pace, din Pakistan, Malala Yousafzai - să o critice pe Aun San Suu Kyi, în timp ce manifestanţii din Bangladesh, Malaezia, Filipine, Indonezia şi Pakistan au cerut chiar retragerea Premiului Nobel pentru Pace liderului birmanez.

Reacţiile au apărut şi la nivelul comunităţii internaţionale. Astfel, Ambasadorul SUA la ONU, Nikki Haley, a cerut Myanmarului să implementeze recomandările Comisiei Kofi Annan, instrumentul ONU pentru rezolvarea disputelor în regiune, Washingtonul fiind „profund tulburat de rapoartele care vorbesc despre atacuri continue asupra civililor nevinovaţi şi cerând forţelor de Securitate din Myanmar să respecte civilii în momentul în care execută asemenea operaţiuni“. În acelaşi timp, preşedintele Donald Trump monitorizează situaţia, potrivit unui purtător de cuvânt al Casei Albe, în timp ce Adunarea Generală a ONU de săptămâna viitoare ar putea să aibă pe agendă şi acest subiect care durează de ceva timp şi ameninţă să explodeze într-o reacţie la nivel global a statelor musulmane contra budhismului, ca religie, în general.