Orientul Mijlociu: un deceniu de război, un deceniu de confuzie

Orientul Mijlociu este în prezent spaţiul geografic asupra căruia este atrasă cea mai mare atenţie a actorilor internaţionali, fie că vorbim de state naţionale, organizaţii internaţionale sau multinaţionale cu interes în regiune.

Într-un articol din Financial Times, jurnalistul britanic Philip Stephens împarte problematica Orientului Mijlociu în două secţiuni. În prima parte, acesta analizează modul în care au ales să abordeze problema israeliano-arabă puterile occidentale, iar în a doua parte accentul cade pe jocurile de putere din jurul chestiunii egiptene.

O prima temă este dată de încercările lui John Kerry de a revigora negocierile de pace israeliano-arabe. Secretarul de Stat american a fost decis în încercările sale, în ultimele luni vizitând zona Orientului Mijlociu de şase ori. Ceea ce este mai puţin clar este dacă  are sprijinul deplin de la Casa Albă, mai ales că SUA se concentrează pe probleme mai presante, cum ar fi războiul civil din Siria şi tensiunile din Egipt.

Problema israeliano-palestiniană este dificilă, iar abordarea trebuie să fie atent pusă la punct. Philip Stephens dă exemplul lui Barack Obama care a evitat „să ţină unul din acele discursuri frumoase”.

Dacă Kerry reuşeşte să medieze bine negocierile dintre cele două state, un factor de instabilitate din Orietul Mijlociu dispare. Există, totuşi, un alt mod de a privi această situaţie. Dacă John Kerry nu reuşeşte, atenţia se concentra pe drepturile palestinienilor blocaţi în Cisiordania.  Astfel, „Israelul va fi obligat să înfrunte ceea ce a încercat să evite întotdeauna: un stat care ajunge de la Mediterana la râul Iordan nu poate fi în acelaşi timp evreiesc şi democratic”, susţine jurnalistul de la Financial Times.

A doua mare temă a analizei este reprezentată de situaţia din Egipt. Ulterior loviturii de stat egiptene, conducerea de la Washington au încercat să convingă armata să nu îl îndepărteze definitiv pe preşedintele Mohamed Morsi. Motivele nu au fost făcute publice. De atunci, Statele Unite au încercat să menţină legături bune cu generalii, prin acordul că, răsturnarea guvernului egiptean poate fi numită în numeroase moduri, dar nu o lovitură de stat.

„Obama trebuie să se obişnuiască cu obstacolele”, afirma jurnalistul englez. În august 2011, el a cerut plecarea lui Bashar al-Assad din Siria: „Timpul a venit ca preşedintele Assad să se retragă!”. Doi ani mai târziu, liderul sirian este în aceeaşi poziţie instituţională.

Marea Britanie şi Franţa au crezut că îndepărtarea lui Gaddafi a reprezentat începutul deţinerii unui rol important al Europei în revoltele arabe. În schimb, îndepărtarea tactică a lui Gaddafi nu a dus decât la un eşec în momentul în care Libia a intrat în conflict armat şi instabilitate politică. De asemenea, guvernele de la Paris şi Londra au pus presiuni pentru ridicarea embargoului UE privind vânzarea de armament celor care erau împotriva regimului din Siria. Însă, din momentul în care forţele lui Assad s-au stabilizat, Marea Britanie a abandonat ideea înarmării rebelilor.

Când Morsi a fost demis, liderii din Europa au întrebat proprii consilieri ce ar putea face, însă răspunsurile primite nu au încurajat intervenţia. De curând, s-a vorbit şi de un nou model de intervenţionism care ar îmbina respectarea alegerii electoratului dintr-o anumit stat şi protecţia intereselor europene. Prin urmare, Occidentul ar acţiona ca „dirijor al orchestrei puterilor regionale”.

Philip Stephens susţine că fiecare putere încearcă propria „partitură”. Reticenţa celor de la Washington în a numi lovitură de stat ceea ce s-a întâmplat în Egipt, vine din preocuparea de a păstra legăturile cu statul magrebian. În cazul Marii Britanii, cabinetul s-a simţit obligat să cedeze în faţa presiunilor saudiţilor şi a celor din Emiratele Arabe Unite, care sunt implicaţi în finanţarea noului regim de la Cairo.

Din mişcările care au avut loc în Orientul Mijlociu, lumea arabă a dovedit că a anticipat evenimentele mai bine decât cei de la Casa Albă. Astfel, arabii au ajuns la concluzia că dacă Statele Unite se vor retrage treptat din zona Orientului Mijlociu, puterile regionale arabe ar face bine să înceapă o puternică politică de influentă în zonele instabile.

De asemenea, Orientul Mijlociu este definit în prezent şi de conflictul între sunniţi şi şiiţi, Arabia Saudită şi statele din golf fiind de o parte, Iranul şi susţinătorii săi de cealaltă parte. Niciun fel de intervenţie militară din Occident nu va soluţiona conflictele generate de rivalitatea teocratică. SUA este lăsată să ajute la divizarea Iranului şi a Hezbollah, pe de o parte, şi să se împotrivească jihadismului sunnit, de cealaltă parte.

În această săptămână, generalul Martin Dempsey, Şeful Statului Major american, a atras atenţia celor care consideră că intervenţia în Siria ar înclina balanţa. „Intervenţia înseamnă război, cu toate consecinţele sale: sânge, pierderi economice şi consecinţe neprevăzute”, a afirmat acesta citat de „Financial Times”

„Nu trebuie subestimăm sau să supraestimăm limitele puterilor occidentale”. Acest aspect a fost subliniat de fostul ministru de Externe britanic, Davin Miliband care se duce la New York pentru a conduce International Rescue Commitee.

În cadrul prelegerii anuale susţinută la Fundaţia Ditchley, Miliband a avertizat că indiferenţa statelor din vest ar putea duce la un deceniu de război, urmat de un deceniu de confuzie. SUA rămân cel mai puternic stat din lume, atât militar, cât şi politic, depăşind cu mult orice rival. Europa, cu toate problemele sale, deţine, de asemenea, putere economică şi capacitate diplomatică.

„Pe lângă acest puterea de care dau dovadă, americanii şi europenii au datoria de a uşura problemele umanitare ale conflictului, precum şi interes în acest sens. De asemenea, au capacitatea unică de a pune presiune asupra internaţională şi regională asupra guvernărilor politice”, susţine Miliband, citat de Financial Times.