Noul califat islamic: spre conflictul final al civilizaţiilor?

„Jihadiştii SIIL sunt musulmani nemulţumiţi de situaţia politică a ultimilor 15 ani din Irak şi Siria, în principal, precum şi alţi coreligionari care consideră că astăzi Islamul nu mai este pur”  FOTO AP

Despre această nouă construcţie militar – politică care a apărut pe teritoriul Irakului şi Siriei s-a scris şi se scrie intens, deoarece multe dintre faptele care îi însoţesc apariţia şochează sufletele slabe sau naive, convinse că în secolul XXI umanitatea nu mai poate ajunge la nivelele de barbarie din perioada medievală.

Speranţă deşartă, deoarece infracţiunile grave sunt în creştere la nivel global, infractorii beneficiind de noile tehnologii pentru a supraveghea şi pedepsi victimele.

De aceea, apariţia acestui grup de fiinţe care s-au autoproclamat „califat” şi practicile sale deloc ascunse au făcut să reapară cu multă furie o interogaţie: ce este Islamul şi cât de compatibil este el cu modelul civilizaţional minimal al secolului XXI? Iar dacă răspunsul este negativ, va urma o confruntare brutală între islamici şi cei care nu le împărtăşesc ideile, soldată cu zeci de mii de morţi?

Modelul civilizaţional minimal al secolului XXI este bazat pe un grad mare de libertate al persoanei, coroborat cu cvasi-imunitatea faptelor petrecute în propriile locuinţe şi o toleranţă mare faţă de faptele şi interesele private ale persoanelor. 

Astfel, în aceşti ani s-a ajuns pe continetul european şi cel american la o minimă normalitate în vederea relaţiei dintre om, locuinţă şi religie. Că diferiţi indivizi fară prea mult creier, cu sau fară păr pe cap sau faţă încearcă să impună ateismul în societate e o parte a greşelilor provocate de intoleranţa din care se hrănesc, iar la moartea lor vor putea să constate cât din ultimele dorinţe s-au respectat ori nu, după cum decid cei vii care le constată decesul.

My home is my castle, spun scoţienii, şi nu se înşală prea mult. Mai ales în secolul acesta, oamenii doresc intimitate, linişte în propria locuinţă, iar acolo fie se roagă, fie se admiră în oglindă şi fac 300 de selfie-uri, probează veştminte, fie cântă, fie dorm, fie scriu diatribe împotriva religiei. 

Acest lucru este de la sine înţeles în familiile de creştini – indiferent cum se numesc ei – precum şi la atei, evrei şi .... cam atât. De aceea, românii au un proverb care sintetizează perfect relaţia dintre ce li se prescrie prin normele sociale de orice tip şi ce pot face în curtea proprie: „Afară-i vopsit gardul, înăuntru-i leopardul”. Interesant este şi faptul că cele mai puternice economii ale lumii se regăsesc exclusiv în această triadă a separaţiei sociale – creştine, atee sau iudaice, cu anumite particularităţi pentru ultimele două cazuri.

Celelalte religii sau credinţe nu au deloc această toleranţă rezonabilă. Dimpotrivă, ele sunt interesate în grad ridicat nu doar de comportamentul public al omului, ci şi de ce face acasă. 

Astfel, în câteva state islamice se fac descinderi ale poliţiei moravurilor în casele oamenilor pentru a se verifica care e situaţia consmului de alcool, fariseimul fiind total. Practic, impunitatea acestor structuri de „apărare a legii religioase” le permite conducătorilor lor şi nu numai să consume plăcerile interzise celorlalţi musulmani, de la alcool la alimente nu tocmai acceptate. Conştientizarea acestor puteri naşte acea spirală a neîncrederii dintre cetăţeni şi autorităţile propriului stat, care în timp duce la revolte violente, urmate de răsturnări de putere şi apoi de (re)instaurări de dictaturi, ceea ce este – privind cu atenţie în istorie – un fel de „marcă distinctivă” a Islamului.

De asemenea, deşi multe din credinţele sau religiile orientale sunt paşnice, preocuparea lor pentru ceea ce face credinciosul în propria casă este mai mare, ceea ce naşte frustrări sociale foarte mari.

Doar un exemplu: în hinduism fetele au un rol special în ceea ce priveşte reputaţia familiei, de aceea şi multe dintre cheltuielile nunţii le incumbă părinţilor lor. Concret, un procent însemnat revine familiei miresei, ceea ce este deosebit de împovărător în cvasi-totalitatea familiilor sărace, iar câţiva prieteni indieni mi-au spus unele situaţii deosebit de dificile din ţara lor în această sferă a vieţii.

Islamul are această problemă – o prea mare preocupare de soarta credinciosului, el fiind mai puţin lăsat să îşi decidă singur soarta. Chiar şi cuvântul care denumeşte lumea musulmană este în acest sens, el creând problemele prin simpla sa definiţie lingvisitică.

Concret, „islam” înseamnă „supunere”. Acest lucru se traduce prin faptul că fiecare om trebuie să se supună nu numai lui Allah, dar şi fiecărei autorităţi instituite prin Coran, din familie la comunitatea locală şi de aici, la conductătorii statului. Cum fiecare încearcă să aibă autoritate efectivă – măcar în propria familie – este clar că lanţul subordonării se extinde ca o ţesătură foarte densă în societatea musulmană. 

Copiii de mici trebuie să asculte de părinţi, iar familia în Islam reprezintă un pilon de maximă rezistenţă. Părinţii trebuie să asigure copiiilor o viaţă confortabilă, iar soţul trebuie să asigure întregii familii un foarte mare procent din dezideratul expus anterior.

De aici, o problemă: supunerea obligă ca în majoritatea ţărilor şi familiilor musulmane femeia să asculte de soţ şi bărbaţi şi să nu iasă în public în relaţii cotidiene decât însoţită. De aici, soluţia adoptată sute de ani: femeia munceşte cvasi-integral doar în căminul său, dar nu va avea un loc de muncă în accepţiunea europeană. 

Chiar dacă este conform religiei, nu este şi folositor din punct de vedere economic, deoarece un subiect activ bun de muncă este indisponibilizat în mare măsură, el neaducând prea multe venituri familiei, ceea ce în timp duce la o anumită scădere a forţei patrimonial – financiare a familiei.

Câtă vreme populaţia acestor ţări nu a fost prea mare, această poziţionare a femeii în societate nu a contat prea mult. Dar începând cu secolul XX, decalajul tehnologic şi educaţional al acestor ţări a fost completat de o demografie în creştere, care a adus cu sine la o scădere a nivelului de trai al societăţilor în mod real, chiar dacă şi ţările musulmane au adoptat în mare măsură tehnologiile noi create de celelalte civilizaţii. Chiar dacă s-au făcut progrese tehnologice, ele nu au fost suficiente, iar creşterea demografică a absorbit o bună parte din resursele statelor în consum, în locul investiţiilor în educaţie. 

Liderii politici din aceste ţări urmăresc cu stricteţe problematica religioasă dintr-un motiv foarte simplu: supunerea generalizată le permite acestora o stăpânire liniştită, fără alte probleme din partea cetăţenilor, chiar dacă ştiu foarte bine că există soluţii mai bune decât aceea a sărăcirii populaţiei prin neincluderea în câmpul muncii a aproape jumătate din cetăţeni. 

Toate aceste realităţi sociale au intrat de aproape un an în faţa unui turnesol extrem: apariţia acestei structuri militaro-politice numită ISIL (Statul Islamic în Irak şi Levant, prescurtat „SIIL”, „ISIL”, „ISIS”), care a pus dintr-o dată câteva probleme, fiind necesar să ştim cine sunt ei şi care este percepţia publică pe care o au, precum şi care sunt efectele pe plan exterior Islamului.

Cine sunt ei: în realitate, musulmani nemulţumiţi de situaţia politică a ultimilor 15 ani din Irak şi Siria, în principal, precum şi alţi coreligionari care consideră că astăzi Islamul nu mai este pur şi că este atacat în principiile sale de către tehnologia şi influenţa geopolitică a marilor puteri, de cele mai multe ori ţări creştine şi / sau atee, ori – mai grav pentru ei – de către Israel. De aici, acest aflux de musulmani care urăsc civilizaţia creştină şi / sau pe evrei, care trăiesc în ţările europene – pentru că ei se simt neintegraţi, sau nu vor să se integreze în această lume care nu le aparţine mental.

În toate situaţiile, ei sunt adepţii unei variante islamice care să menţină acelaşi nivel de stratificare socială şi supunere prevăzut de Coran şi de interpretările cele mai stricte ale acestui text. De fapt, marea lor problemă este faptul că noile tehnologii şi forţa geopolitică a marilor puteri schimbă sau chiar afectează întreaga bază a religiei islamice. Aceşti nemulţumiţi nu pot să-şi creeze anticorpi de natură intelectual-doctrinară şi cu atât mai puţin să se opună într-o luptă directă noilor modernizări sociale, ceea ce îi obligă la unica formă de rezistenţă rămasă: violenţa.

Cum se percep ei? Evident, ca nişte paznici ai doctrinei şi credinţei, ceea ce le oferă un status foarte important pentru ceilalţi tineri musulmani idealişti. Idealiştii sunt mereu dispuşi la sacrificiu şi la realizarea de fapte mari, iar acum, după câteva luni de lupte, sunt aproximativ 30.000 de oameni gata să moară pentru cea mai strictă aplicare a normelor coranice. Iar aceştia, după cum se vede, izbutesc să învingă multe trupe, ce conţin alţi musulmani, trimise la sol, mărindu-şi teritoriul într-o zonă de mare semnificaţie pentru Orientul Mijlociu.

Efectele cele mai mari ale acţiunilor lor au apărut însă în urma decapitărilor. Este adevărat că specialiştii în probleme de geopolitică şi / sau securitate ştiau ce înseamnă această grupare, dar fără decapitări oamenii obişnuiţi din statele importante şi dezvoltate nu ar fi fost prea interesaţi – pentru că este o mare distanţă între locul unde se luptă aceşti radicali şi ţările unde locuiesc.

Care au fost efectele decapitărilor? În realitate, două sunt principale, iar alte câteva secundare şi de mai redusă importanţă. Le voi prezenta pe scurt pe primele, deoarece nu este loc suficient pentru o tratate exhaustivă. 

Mai întâi, pe oamenii „adevăraţi” i-a făcut să reacţioneze bărbăteşte şi să se gîndească că acest radicalism trebuie distrus de la rădăcină, în caz contrar consecinţele urmând a fi grave – a se vedea şi faptul că serviciile germane de informaţii spun că ISIL are capacitatea de a doborî avioane. Olandezii, care sunt victime ale radicalismului musulmanilor mai de mult – cazul Theo Van Gogh este un exemplu de asasinat pentru că a criticat Islamul – au reacţionat în stilul propriu, iar un club de motociclişti şi-a trimis câţiva membri să lupte efectiv împotriva acestei grupări. Cu aceste decapitări, nu mai ai de ales ca stat – fiecare decident din zona militară a înţeles că pentru a învinge astfel de oameni nu pot fi folosite metode paşnice, ci cele mai letale posibile.

Comportamentul atât de agresiv al acestor luptători ISIL şi al noilor recruţi este apropiat de psihopatie, ceea ce este aproape imposibil de corectat pe cale medicală – forţa militară rămânând singura eficace.

Însă cel mai grav efect este al doilea. Acţiunea acestui grup ISIL a discreditat cvasi-complet Islamul şi pe musulmanii obişnuiţi.

Majoritatea musulmanilor sunt oameni normali, care îşi duc viaţa mai mult sau mai puţin uşoară în relaţii rezonabile cu oamenii celorlalte comunităţi. Cu toate acestea, preceptele religiei nu îi lasă să fie prea deschişi social şi, implicit, să devină mai bogaţi. Procentual, se observă această limitare a forţei financiare a musulmanilor care trăiesc în ţări creştine. Această lipsă de deschidere înseamnă şi izolare, iar eforturile de integrare ale guvernelor se izbesc de acest zid, constituit de fapt de liniile directoare ale Islamului.

De aici, problema anumitor cartiere din oraşele vest-europene scăpate în bună măsură de sub controlul poliţiei, precum şi declaraţia cancelarului german că multi-kulti e un proiect nereuşit, mort de-a binelea.

Comunităţile musulmane, mai ales acolo unde sunt însoţite şi de limbi dificil de învăţat de către europeni sau americani, devin aproape impermeabile şi scapă controlului administrativ al statelor în mai mare măsură decât se poate admite.

Multiculturalismul nu înseamnă neintegrarea economică şi socială a unor cetăţeni, în numele diferenţei de limbă, etnie şi religie – ceea ce la noi, ungurii nu au înţeles deloc în Harghita şi Covasna. 

Or, această operaţiune de decapitare a neislamicilor atrage o problemă pentru toţi musulmanii din ţările creştine şi / sau atee: ne mai înţeleg localnicii? Ne mai tolerează diferenţele? Pot să mai accepte aceste diferenţieri când văd că dintre noi pleacă unii tineri să lupte în numele unei religii care ucide prizonieri europeni şi americani fără apărare? Poliţia şi guvernele statelor creştine vor mai accepta anumite practici ale noastre, în numele stabilităţii, când tineri crescuţi pe străzile oraşelor germane, franceze, belgiene sau engleze ucid germani, francezi, englezi, americani, ruşi etc.?

Aceste întrebări înseamnă, de fapt, punerea în tipar a nesiguranţei ce apare acum cu pregnanţă în relaţia dintre musulmani şi cetăţenii statelor respective. 

Cum aceste state nemusulmane sunt mai puternice economic, rezultatul nu este pozitiv pe termen lung. Sărăcia este mai mare în Dar-al-Islam, decât în comunitatea creştinilor, ceea ce alimentează noi frustrări.

O durată mare de existenţă a ISIL şi a practicilor sale va creşte gradul de nesiguranţă şi neîncredere în musulmanii de oriunde, deoarece toţi vor avea în minte ideea neplacută: „În caz de probleme, vor acţiona aceşti musulmani la fel ca acei ISIL-işti?”.

Neîncrederea la nivel religios este cea mai dificilă pentru o societate, deoarece religia are un caracter exclusiv: nu poţi fi parţial creştin şi parţial musulman, parţial ortodox şi parţial catolic etc. Orice credincios este obligat de regulile credinţei să urmeze până la capăt un anumit comportament, iar cel care ţine expres la această legătură devine habotnic. Chiar dacă nu ar fi habotnic, tot nu are de ales. Până la urmă, este o mare diferenţă între şcolile de interpretare a Bibliei şi cele de interpretare a Coranului. Suspiciunea există şi cea mai clară este direcţia: de la creştini, atei sau evrei către musulmani, dar nu şi invers.

Faptul că mulţi ani în Europa să te atingi de musulmani era ceva de neacceptat a dat naştere la aceste probleme pe teritoriul unor state mult prea tolerante şi chiar prea naive uneori. Drepturile sociale largi pe care le-au oferit nu au contribuit decât la creşterea numerică a celor ce nu doresc să se integreze, pentru că în realitate nu statul are principala vină pentru eşecul neintegrării musulmanilor, ci mai ales cei care trebuiau să se integreze social, dar nu au facut-o. Faptul că şi foarte mulţi negri au acelaşi tip de probleme în Europa şi parţial America – lipsa de educaţie fiind adevarata lor religie – nu este decât o copie a problemei, mutatis-mutandis. 

În această situaţie, este clar că musulmanii de pretutindeni au o problemă. Iar dacă ISIL se extinde, nerenunţând la practicile de acum, atunci hiatusul dintre comunităţile musulmane şi cele nemusulmane se va adânci. 

Fiecare decapitare sapă la imaginea musulmanilor obiţnuiţi, care îşi vor găsi mai greu de lucru în ţările creştine – ceea ce va duce la mai multă sărăcie şi mai mult radicalism. 

Când neîncrederea este prea mare, finalul este de obicei sigur – înstrăinarea comunităţilor la început, iar apoi separarea totală. Iar când comunităţile sunt separate, urmează peste un număr de ani şi dorinţa de separare a anumitor teritorii pe continentul european – proces care nu va fi paşnic nicăieri. 

Dacă religia – aspect exclusiv şi etern – este temeiul separării, este clar că acele conflicte vor dura mult şi se vor întinde pe mulţi kilometri pătraţi, pe multe continente. Mai concret, un fel de război mondial religios, de parcă nu erau destule celelalte izvoare pentru conflagranţia mondială. Iar aceasta, pentru că luptătorii ISIL atrag atenţia zi de zi asupra exceselor pe care anumite interpretări încă în uz ale Coranului le permite. Iar lipsa de toleranţă este atât de vizibilă, încât musulmanii se confruntă peste tot cu o întrebare care nu este pusă încă direct, dar care este pe buzele a din ce în ce mai mulţi oameni: „Quo vadis, Islam”?