Cu toate acestea, provocările pentru Ankara vor fi numeroase, atât pe plan extern cât şi intern, într-un context în care susţinătorii preşedintelui consideră că noua Constituţie va aduce stabilitatea mult prea necesară statului turc, în timp ce contestatarii săi vorbesc despre clădirea unui sistem autoritar.

Astfel, conform dezbaterilor parlamentare, noua Constituţie va face trecerea de la un sistem politic parlamentar către unul prezidenţial, care îi va conferi puteri depline preşedintelui ales prin vot popular.

Cu dreptul de a putea deţine maxim două mandate, acesta va numi în mod direct nu numai adjuncţii săi, cât şi membrii guvernului, membri pe care îi poate demite oricând însă, fără acordul Parlamentului.

Mai mult, alegerile parlamentare şi cele prezidenţiale vor avea loc în aceeaşi zi, odată la cinci ani, iar preşedintele va avea dreptul de a fi partizan politic, putând interveni în mod direct în justiţie prin promulgarea unor decrete.

Încă din 2014, atunci când a preluat funcţia de preşedinte al Turciei, Erdogan a dorit modificarea Constituţiei, intrând, nu de puţine ori, în conflict cu formaţiunile politice aflate în opoziţie. Cu toate acestea, măsurile luate imediat după tentativa eşuată de lovitură de stat din vara anului 2016, precum şi actualul context regional rezultat pe fondul Primăverii Arabe şi a crizei din Siria, a făcut ca partidul naţionalist (MHP) să susţină proiectul propus de către Erdogan şi partidul său (AKP), formând majoritatea necesară pentru ca proiectul noii Constituţii să fie aprobat în forumul legislativ de la Ankara. Cea de-a treia dezbatere parlamentară, şi ultima, va avea loc pe 21 ianuarie, iar cei 316 parlamentari ai AKP împreună cu cei 39 ai MHP, vor face imposibilă respingerea legislativă pentru noile articole ale Constituţiei.

Pasul final, cel care presupune acordul societăţii, va avea loc în primăvara acestui an, foarte probabil în luna aprilie, atunci când turcii vor fi chemaţi la urne. Erdogan, spre deosebire de alţi lideri politici nu va organiza un referendum pe care să îl piardă, mai ales atunci când numele său este sinonimul puterii.

Noua Turcie se construieşte sub stare de urgenţă, însă liderii AKP afirmă că acest lucru nu afectează valorile democratice, oferind exemplul Franţei, stat care, precum Turcia, se află în stare de alertă ca urmare a atacurilor teroriste, dar care va organiza alegeri prezidenţiale în aprilie 2017. Sigur, în Franţa nu au fost arestaţi zeci de mii de oameni şi cenzurată mass media pe acest fond al stării de urgenţă, aşa cum în Turcia s-a întâmplat.

În momentul de faţă este foarte probabil ca sprijinul lui Erdogan să vină din Statele Unite, acolo unde actualul leadership politic nu s-a ferit să critice administraţia Obama pentru eşecul în relaţia cu Turcia. Americanii vor încerca să îi reapropie pe turci pentru a menţine status quo-ul regional şi a limita influenţa rusă în Siria. Este foarte greu însă pentru preşedintele Trump să rezolve în scurt timp cele două mari cerinţe ale lui Erdogan: extrădarea clericului Fetullah Gulen şi retragerea sprijinului militar acordat kurzilor din Siria. Va putea pune presiune pe mişcarea Hizmet din Statele Unite, însă extrădarea lui Gulen nu este un act politic, fiind nevoie de o decizie judecătorească, iar soluţionarea procesului poate dura chiar mai mult decât actualul mandat al lui Trump.

În schimb, foarte probabil Casa Albă va fi dispusă să închidă ochii la viitoarele derapaje democratice, consolidând în Turcia un regim autoritar-competitiv. Paradoxal pentru o ţară care nu cu mult timp în urmă era privită drept un model politic pentru statele din Orientul Mijlociu, dar care acum, ea însăşi riscă să se dezvolte un sistem politic asemenea Siriei, aşa cum chiar liderul opoziţiei, Kemal Kilicdaroglu, declara recent.