Malala, povestea copilei care a spus NU talibanilor
0
În timp ce România fierbe din cauza unei modeste ore de religie, în lume se întâmplă evenimente cu adevărat dramatice, cum ar fi interzicerea accesului la educaţie. Responsabilii? Nişte talibani siniştrii care împuşcă copii numai pentru faptul că bieţii de ei îndrăznesc să meargă la şcoală. O voce însă le-a oprit gloanţele prostiei fără margini…
Primăvara românească nu a avut parte anul acesta de un spectacol de flori, ci a fost întâmpinată cu trâmbiţele unui scandal care nu-şi avea nici rostul, nici momentul vlăstarele ţării fiind în plin an şcolar. Participarea sau nu la ora de religie nu se număra totuşi printre priorităţile învăţământului românesc care de ani buni se confruntă cu probleme extrem de grave, dar e mult mai simplu să deturnezi atenţia publică de la chestiunile arzătoare, scrijelind pe agenda zilei false probleme. Din nefericire, dictatura minorităţilor şi-a făcut din nou de cap şi o ţară întreagă a fost pusă pe jar pentru a satisface nişte mofturi. Moftul cererilor care vor îngreuna şi mai mult buna desfăşurare a unui sistem cu tendinţe haotice.
Dar nu despre capricii mi-am propus să scriu cu ocazia zilei de 8 martie, ci despre lucruri cu adevărat grave care se întâmplă din cauza unor oameni atinşi de cancerul fanatismului religios şi repercusiunile actelor lor absurde asupra generaţiilor de azi şi de mâine. Evident că şi tema orei de religie din şcolile româneşti este un subiect demn de toată atenţia, dar atunci când nişte turbaţi îţi anulează cele mai elementare drepturi, realizezi că lumea în care trăieşti este pe cale să se prăbuşească. De aceea, pentru această zi de 8 martie, m-am gândit că în loc să ciocnim un pahar de şampanie în cinstea sexului slab, ar fi potrivit să-i cunoaştem mai bine partea puternică şi să ne lăsăm inspiraţi/ inspirate de curajul acelor semeni care şi-au riscat viaţa pentru a-şi apăra nu numai drepturile personale, ci ale tuturor oamenilor.
Militantă pakistaneză pentru drepturile tinerelor din ţara sa, Malala Yousafzai fusese deja menţionată printre favoriţii premiului Nobel pentru pace încă din 2013, premiu pe care l-a câştigat un an mai târziu, devenind la doar 17 ani cea mai tânără laureată din istoria Nobelurilor, distincţia fiindu-i acordată „pentru lupta sa eroică prin care a devenit un simbol al dreptului tinerelor la educaţie”. O fată normală, fără mască, pelerină sau puteri magice, povestea Malalei este universală şi se adresează fiecăruia dintre noi. Această copilă şi-a făcut auzită vocea şi a riscat totul, inclusiv propria viaţă, pe data de 9 octombrie 2012, fiind împuşcată în timp ce se afla în drum spre şcoală. Gloanţele erau destinate să curme destinul unei fete de numai 15 ani, al cărei păcat a fost acela de a dori să meargă la şcoală şi să înveţe. Câtă îndrăzneală!!!
În Pakistanul zilelor noastre, aceste tumori numite talibani consideră că fetele nu au dreptul la educaţie şi în general nu au dreptul la nimic, în afară de puşcăria unei vieţi lipsită de orice perspectivă. De altfel, înainte de a o împuşca, talibanul furios a acuzat-o pe Malala că i-a insultat pe însuşi soldaţii lui Dumnezeu şi, în consecinţă, trebuia să fie pedepsită. În liniştea acelui moment, cuvintele demonului cu turban negru au fost ca o condamnare la moarte, urmată de multe gloanţe care i-au atins umărul drept, mâna stângă, apoi capul şi în cele din urmă urechea din care a început să curgă multe sânge. În doar câteva clipe peste lumea acestui copil s-a lăsat întunericul...
Povestea Malalei şi a unei ţări devorate de cancerul taliban, am descoperit-o recent într-o carte, L'histoire de Malala (Gallimard Jeunesse), scrisă de Viviana Mazza, jurnalistă la ziarul Corriere della Sera care a povestit cu multă pasiune impresionanta istorie a acestei tinere cu un destin aparte. Deloc întâmplător, chiar numele său este inspirat de legenda unei mari eroine pakistaneze, Malalai Maiwand, care s-a remarcat pe câmpul de luptă dintre englezi şi localnici (cu două secole în urmă, în perioada în care englezii au invadat aceste teritorii, nu exista frontieră între Pakistan şi Afganistan). În timpul unei bătălii celebre, soldatul care purta drapelul Afganistanului a fost ucis, trupele şi-au pierdut speranţa victoriei, dar tânăra Malalai care până atunci se ocupa de îngrijirea răniţilor, a făcut un drapel din voalul care îi acoperea părul şi a început să cânte în faţa soldaţilor încurajându-i să continue lupta. Aceasta şi-a pierdut viaţa, dar datorită gestului său încurajator poporul a câştigat bătălia iar cântecul Malalei continuă să întrupeze pentru tinerele generaţii dovada faptului că o fată curajoasă este capabilă de lucruri extraordinare. Iar Malala zilelor noastre este la rândul ei o tânără cu adevărat curajoasă, căci nu este deloc uşor să-ţi aperi drepturile atunci când alţii mai mari, mai puternici, mai autoritari şi mai ales fanatici au o viziune total diferită de a ta.
Povestea Malalei începe în satul Mingora, situat în valea Swat, în nordul ţării, o regiune despre care însăşi regina Angliei spunea că este Elveţia Pakistanului. Situat în apropierea graniţei cu Afganistan, frumuseţea acestui tărâm a fost întunecată de invazia talibanilor în anul 2007. Chiar dacă armata pakistaneză le asigura protecţia, locuitorii din Mingora erau cuprinşi de frică, deoarece talibanii le impuneau fără restricţie tot felul de ordine absurde. Distribuiau pliante pe stradă iar seara se adresau populaţiei vorbind la un radio pirat, supranumit de locuitori, Mollah FM. De ce? Din cauza unui personaj odios, Maulana Fazlullah, şeful talibanilor care se plimba întotdeauna pe un cal alb şi despre care oamenii credeau la început că este doar un Zorro cu barba lungă şi turban negru. Dar acesta se credea mai degrabă un fel de Robin Hood care promitea de lucru şomerilor şi pământ agricultorilor, criticând în acelaşi timp corupţia politicienilor şi intervenţia americanilor în Afganistan. Stomacul plin, justiţie pe pământ şi paradisul în lumea de apoi, iată cum i-a vrăjit perfidul molah pe oamenii simpli.
Mai mult, aceştia i-au oferit aur şi argint, alţii i-au dat ulei, zahăr, ciment sau cărămizi. Femeile i-au donat bijuteriile, simbol al onoarei şi al independenţei lor economice. Cele mai multe bunuri şi le-a însuşit însă cu mâna lui, fără să ceară autorizaţia nimănui: multe bogăţii şi mai ales terenuri pe care şi-a construit o mare şcoală religioasă, numită madrassa, locul în care se spală frenetic creierul copiilor ce ating stări de extaz lecturând ore întregi Coranul. Ani de zile, autorităţile nu au avut nicio reacţie şi nimeni nu l-a oprit din planul său diabolic.
Din primele clipe, talibanii şi-au făcut cunoscute intenţiile ordonând mai multe interdicţii: în primul rând au interzis tinerelor să mai meargă la şcoală, în caz de nesupunere, protectorii şi instructorii şcolari fiind traşi la răspundere (nici nu vrem să ne închipuim ce fel de pedepse atârnau asupra capetelor acestora) şi au declarat muzica în afara legii. Jurnalista italiană ne oferă în acest sens o mostră de absurditate: "Orice persoană care munceşte într-un centru muzical sau într-un cafe internet şi toţi vânzătorii de cd-uri sunt informaţi că trebuie să-şi schimbe activitatea comercială în următoarele trei zile şi să se dezică de obiceiurile rele. În caz contrar, magazinele vor fi bombardate". Clar şi nemilos. Iar lista de interdicţii este lungă: este interzis să priveşti un film sau să te uiţi la televizor; să asculţi muzică sau să dansezi, un păcat; să te razi, un obicei occidental fără sens; vaccinul contra poliomelitei: un complot american. Toate aspectele vieţii cotidiene au trecut prin filtrele odioase ale strategiei talibane de îndobitocire a populaţiei, rezultatele fiind dezastruoase.
Între timp, elicopterele armatei pakistaneze survolau peisajul dezolant, dar fără niciun succes, demonii fiind ascunşi în munţi. La un moment dat, un soldat a aruncat din avion cu bomboane şi în ciuda pericolului, copiii ieşeau în stradă să le culeagă. Dar Malala nu se număra printre ei asistând de fapt la un spectacol jalnic: în mai puţin de un de zile, talibanii reuşiseră să distrugă peste 150 de şcoli doar pentru că erau frecventate de fete. Iar pentru Malala, şcoala devenise o a doua casă, tatăl său, Ziauddin Yousafzai, fiind chiar directorul unei şcoli de fete. Cum să facă faţă unei astfel de tragedii? Pentru mai bine de 14 ani, şcoala nu le-a hrănit doar spiritul, ci a întreţinut întreaga familie.
Ultimatumul talibanilor se apropia, Malala era terifiată de gândul că nu va mai putea merge la şcoală niciodată, prin simplul fapt de a ieşi din casă, copila riscând să fie arsă cu acid. Acest gest criminal distrusese deja chipurile inocente a două fetiţe de vârsta ei, fiind una dintre pedepsele preferate ale talibanilor faţă de cei care nu li se supuneau. Malala nici nu ştia de ce îi este frică mai mult: să meargă la şcoală riscându-şi viaţa sau să nu poată să mai meargă deloc din cauza talibanilor care ordonau tuturor femeilor să nu iasă din casă şi în plus le obligau să poarte înfricoşătoarea burka, adică acel voal care le acoperă chipul şi părul. Singura lor fereastră către lume rămânea un grilaj minuscul pus în faţa ochilor.
Iar ceea ce vedea un copil precum Malala era mai mult decât dezolant: dintr-un loc idilic cu cascade şi coline verzi, pământul unde descoperise frumuseţea lumii s-a transformat peste noapte într-un infern, unde militanţii islamişti pakistanezi au instaurat teroarea şi absurdul. Pacea a devenit doar o amintire, oameni inocenţi şi-au găsit sfârşitul în chinuri groaznice, şcolile s-au transformat în focare ale violenţei şi în centre militare, înainte de a fi distruse din temelii, visele tuturor au fost năruite, iar în scurt timp din cauza sărăciei şi a fricii oamenii şi-au pierdut toate forţele şi speranţele.
Malala a simţit fiecare moment al acestei degradări, a asistat la nenumărate atrocităţi, şi-a pierdut colege de clasă şi prieteni, a văzut cum satul său devine un loc pustiu şi spaima de a numai putea merge niciodată la şcoală o teroriza mai mult decât prezenţa infamă a talibanilor. Privată de cele mai elementare drepturi, de multe ori simţea că se sufocă sub povara interdicţiilor, chiar şi a faptului că îşi ascundea inocenţa sub costumaţia impusă de aceşti călăi. În timp ce ameninţările cu bombe şi atentatele teroriste se banalizau, copila lupta cu propriile mijloace: în secret ţine un jurnal în care notează insuportabila greutate a fiecărei zile, colaborează cu un jurnalist care scrie pentru blogul unei importante televiziuni britanice, deschizând astfel o fereastră pentru a arăta Occidentului cât de absurdă şi intolerabilă a devenit viaţa în acest colţ de lume. Conversaţiile cu acest jurnalist durează doar câteva minute şi de fiecare dată Malala are impresia că nu reuşeşte să explice complexitatea lumii în care trăieşte, ceea ce o întristează foarte tare, deşi de fiecare dată când dă viaţă cuvintelor, îşi riscă viaţa sa şi a familiei. Dar singurul său gând este acela de a-şi salva şcoala şi, astfel, viitorul unei întregi generaţii.
Nu este de mirare că demonul care a împuşcat-o pe Malala nu a fost identificat, chiar dacă purtătorul de cuvânt al talibanilor a revendicat atentatul, promiţând cu multă ură că nu se vor opri aici. Gura lumii spune că însuşi molahul Fazlullah a ordonat uciderea acestei copile acuzând-o că răspândeşte idei occidentale contre islamului, că a avut îndrăzneala să apară machiată la televizor şi mai ales că îl admiră pe Obama. Imediat după atentat, copila îşi recapătă cunoştinţa într-un spital din Anglia, unde este îngrijită cu multă atenţie, miile de scrisori şi desene expediate de copii de toate naţionalităţile şi religiile, din lumea întreagă, ajutând-o să-şi recapete forţa de a trăi. Şase luni mai târziu, Malala a început, alături de familia ei, o viaţă nouă în Marea Britanie şi s-a întors pe băncile şcolii, visând să studieze mai târziu dreptul, ştiinţele politice şi sociale.
Coşmarul acestei tinere pare că a luat sfârşit, deşi continuă să primească ameninţări cu moartea din Pakistan. Dorinţa sa de a trăi şi de a învăţa a fost însă mult mai puternică decât intrigile unor ticăloşi fanatici. Chiar şi în spital fiind, vocea sa a devenit şi mai puternică decât înainte, susţinând şi apărând cu tărie dreptul copiilor la educaţie şi la libertate de expresie. Asemeni jurnalistei Viviana Mazza şi eu sper ca gestul şi curajul acestei adolescente să fie contagios şi să inspire cât mai multe tinere să aibă curajul de a-şi transforma visele autentice în realitate şi de a lupta împotriva nedreptăţilor. Mi-ar plăcea ca ziua de 8 martie să nu se rezume doar la un prilej de a da frâu liber frivolităţilor, ci să devină pentru fiecare dintre noi un moment în care să resimţim demnitatea de a fi femei.
Se încarcă comentariile...
