Fidel Castro a dispărut prea târziu. O călătorie în lumea disidenţei cubaneze

Am plecat din sat într-un mic convoi de maşini delabrate – aşa cum sunt toate automobilele din Cuba. Bărbaţii erau emoţionaţi, fusese o întâlnire cu totul neobişnuită pentru toată lumea: „sunteţi primii jurnalişti străini care ne-au vizitat vreodată” mărturisise patetic Felix Gonzalez*, un ţăran mic de statură, îmbibat de soare, puţin cam crăcănat şi cu ochii în lacrimi.

Ca să-l întâlnim, pe el şi pe ceilalţi 8-9 membri ai Asociaţiei Fermierilor Independenţi, a fost nevoie ca ghidul nostru, un ziarist independent local – încă nedepistat de poliţia secretă, încă fără nici o arestare la activ –, să garanteze că suntem de încredere. Se adunaseră pentru a scrie un protest: doi colegi de-ai lor – între care liderul asociaţiei fermierilor independenţi – fuseseră arestaţi cu o zi înainte, pe stradă, în Santiago de Cuba. Deşi nu făceau politică, membrii asociaţiei erau hărţuiţi de regimul Castro pentru că solicitau mai multă independenţă: primiseră dreptul să exploateze în regim autonom terenuri ale statului declarate neproductive, dar nu li se permitea să aleagă ce anume să cultive, nu controlau transportul recoltei – care putrezea în hambare aşteptând să vină camioanele şi aşa mai departe. Ei se încăpăţânau să organizeze o conferinţă a membrilor asociaţiei, deşi un oficial local – Sergio Susman** – îi avertizase că dacă încearcă să se întâlnească, va băga buldozerele şi va rade de pe faţa pământului ferma care ar îndrăzni să găzduiască adunarea. Spre ferma cu pricina ne îndreptam. A fost un drum de câteva zeci de minute printr-o câmpie plată cultivată cu trestie de zahăr. Singurul pâlc de copaci care anunţa o binevenită umbră proteja curtea unei ferme – o clădire care cu vreo 70-80 de ani în urmă arătase a hacienda –, cu acareturi, găini, doi câini şi câţiva oameni care aşteptau un semn pentru a se hotărî ce să facă cu noi, vizitatorii. S-au luminat când stăpâna informală a fermei, o femeie de 70 de ani, a venit să ne întâmpine. Era mama unuia dintre membrii asociaţiei. Am întrebat-o, la plecare, înainte de a ne urca în automobilele de muzeu, dacă nu îi este teamă. „Teamă? Am început, mergem înainte; adelante, adelante!” Nu am aflat niciodată care a fost soarta întâlnirii agricultorilor independenţi, a fermei şi a acelei femei care începuse o nouă revoluţie la 70 de ani. S-a întâmplat acum vreo 15 ani, când am făcut o vizită foarte specială, de două săptămâni, în Cuba.

La ambasada Cubei din Bucureşti, am declarat mincinos în cererea de viză că motivul vizitei este turismul. Dacă aş fi scris că sunt jurnalist, şansa de a primi viza se reducea vertiginos şi ar fi trebuit să aştept răspunsul mai multe săptămâni. Aşa am primit-o în vreo două zile. A fost, apoi, nevoie, să schimbăm avionul în Mexic, pentru că embargoul american nu permitea companiilor aeronautice nord-americane să zboare direct în Cuba. Aproape tot avionul mexican cu care am aterizat la Havana era plin cu tineri bărbaţi americani. Intelectualii dizidenţi pe care i-am întâlnit mai apoi, ne-au explicat, amărâţi, că americanii încălcau embargoul pentru un intens turism sexual.

Nu am fost turişti. Am fost doi români: un ziarist*** şi un ziarist şi activist de drepturile omului cărora o fundaţie – evident, americană – le-a facilitat o vizită, nu la Varadero, în paradisul turistic finanţat de companii italiene, ci în răzleaţa şi firava dizidenţă locală faţă de regimul Castro. A fost un program prin care dizidenţilor cubanezi li s-a oferit şansa de a întâlni tineri politicieni, activişti şi/sau jurnalişti din ţările est-europene, foste socialiste; ideea era ca, după dispariţia inevitabilă, naturală, a lui Fidel, Cuba să nu repete toate erorile tranziţiei pe care ţări ca Polonia, Cehia, Ungaria şi România le păţiseră.

Imaginea lui Che Guevara este marca dictaturii; faptul că fostul revoluţionar a ales să moară într-o altă aventură, i-a permis lui Fidel să-i folosească chipul pentru a-şi brăndui dictatura ca prelungire a revoluţiei.

M-am decis să povestesc despre experienţa aceasta pentru că, după ce a fost publicată vestea morţii lui Fidel, am citit foarte multe opinii ale conaţionalilor mei cu privire la rolul acestuia în soarta Cubei. Nu vreau să le comentez, vreau doar să adaug una: e rău că a dispărut atât de târziu. Am să-mi permit, însă, aroganţa de a invoca vocile unor cubanezi care încercau acum 15 ani să scape Cuba de dictatură. Mă adresez aici, în primul rând, acelor persoane care, în virtutea unor idealuri de „stânga” îşi declară admiraţia pentru liderul maxim (El Lider Maximo). Am recitit interviurile pe care le-am făcut cu vreo 20 de dizidenţi şi aşa numiţi ziarişti independenţi. Nimeni, niciunul dintre ei nu accepta încălcarea drepturilor fundamentale ale omului. Toţi au calificat regimul Castro din anii aceia ca fiind o dictatură militară: opozanţii îşi pierdeau, ca primă măsură de represalii, slujbele, apoi libertatea; accesul la informaţii era –şi este încă – limitat la două programe de radio şi, respectiv, de televiziune şi la două ziare naţionale, toate controlate de stat; antena de satelit este interzisă, nu există acces telefonic internaţional direct pentru locuitorii insulei; este interzisă deţinerea de fax-uri sau de imprimante. Există un singur partid, iar alegerile înseamnă promovarea celor mai merituoşi susţinători ai politicii partidului. Imaginea lui Che Guevara este marca dictaturii; faptul că fostul revoluţionar a ales să moară într-o altă aventură, i-a permis lui Fidel să-i folosească chipul pentru a-şi brăndui dictatura ca prelungire a revoluţiei. Cuba este împânzită cu imaginea revoluţionarului etern. În spatele ei este lagărul. De când m-am întors din acea vizită, tricourile cu Che îmi produc aceeaşi repulsie pe care mi-ar stârni-o nişte tricouri cu zvastică.

Ziariştii independenţi – am povestit cu cinci dintre ei – pe care i-am pomenit mai sus foloseau mijloace „creative” pentru a transmite informaţii către conaţionalii din Florida (un şerveţel mototolit putea să ascundă o ştire de 20 de rânduri), de unde ştirile ajungeau de obicei pe postul Radio Marti – un radio care emite din Florida, şi care este singura voce critică pe care o pot asculta cubanezii. Turiştii care vizitează Cuba nu află niciodată despre nivelul incredibil al cenzurii, pentru că în hotelurile care le sunt rezervate au tot meniul de canale tv cu care sunt obişnuiţi de acasă, iar plajele şi piscinele de lux îţi cam taie curiozitatea de a explora ce se petrece în spatele decorului strălucitor.

Dictatura castristă s-a instalat cu violenţa celei pe care România a cunoscut-o în anii de instalare a comunismului.

Am petrecut o seară în vizită la un cuplu de profesori, un domn şi o doamnă, foarte aproape de vârsta pensionării. Erau pe lista noastră de dizidenţi. Niciunul nu mai avea dreptul să-şi practice profesia. Supravieţuiau dând meditaţii. Locuiau într-un cartier delabrat – Havana e o frumoasă bătrână – pe care-l contraziceau cu un mic apartament foarte curat; biblioteca doldora de cărţi camufla o sărăcie trădată de luciul pantalonilor domnului profesor şi de rochia discret cârpită a distinsei sale soţii. Au reuşit să ne ofere câte un ceai şi doi biscuiţi alături. Profesorul fusese tovarăş de arme cu Fidel. Când, la câţiva ani după izbânda revoluţiei, şi-a manifestat dezacordul faţă de derapajele de la valorile pe care le împărtăşiseră – reuşiseră să elibereze Cuba de sub o dictatură, ideea nu era să o înlocuiască cu alta – a fost închis pentru câţiva ani.

Dictatura castristă s-a instalat cu violenţa celei pe care România a cunoscut-o în anii de instalare a comunismului. Brutalitatea începuturilor se domolise în anii 2000: când am ajuns noi acolo, Castro părea că se joacă cu dizidenţii. Eram la Havana când Fidel a ţinut unul dintre infinitele sale discursuri în care, atunci, citise, nume după nume, o lungă listă a dizidenţilor; practic, îi anunţa public că îi cunoaşte şi le dădea cu tifla: „El Comandante” nu se teme de „agenţii americanilor”. La doi ani de la vizita noastră, regimul Fidel Castro a recidivat în brutalitate: dizidenţi şi ziarişti independenţi au fost arestaţi şi condamnaţi la pedepse de peste 20 de ani de detenţie. Raul a eliberat câţiva prizonieri de conştiinţă cu notorietate. Amnesty International raportează existenţa a 8600 de deţinuţi politici în 2015-2016.

Cea mai blândă analiză a istoriei lui Fidel ne-a făcut-o – cu un curaj iresponsabil - un şofer de taxi: „El Comandante” a avut un uriaş capital de iubire din partea cubanezilor pe care i-a scăpat de dictatorul Batista. Apoi, însă, după ce a adus Cuba într-o neagră sărăcie şi şi-a condamnat, pentru zeci de ani, poporul, la prizonierat în propria ţară, numai cei foarte puţini care încă îl mai iubeau îl numeau „Il Loco” („nebunul”).

* numele sunt fictive, moartea lui Fidel nu înseamnă că regimul poliţienesc nu mai poate să facă victime
** acesta nu este un nume fictiv
*** eu şi colegul meu din epocă, Cornel Ivanciuc.