De la numirea rectorilor la cea a judecătorilor în funcţiile importante, preşedintele Turciei va conduce ca şi acum, doar că de pe 16 aprilie şi oficial, Turcia.

În acest context politic a apărut filmul autobiografic Reis care s-a vrut o relatare a vieţii carismaticului politician. Din curiozitate istorică cât şi ca un mod de a încerca să cuprind aceste aspecte ce ţin mai mult de trecut (preşedintele turc este în viaţă, ocupă cea mai înaltă funcţie în stat, mai are de jucat un rol semnificativ în viaţa politică din ţară cât şi un rol activ în relaţiile internaţionale – are o Universitate care îi poartă numele, viitorul aeroport îi va purta numele) am mers să urmăresc cu interes filmul turnat în memoria sa.

Chiar dacă pe IMDB filmul nu a trecut de 2, în Turcia filmul se bucură de susţinerea cinematografelor care îl promovează. Are un preţ mult mai mic în comparaţie cu celelalte filme, ţinând cont şi de faptul că rulează în sala VIP. Ajuns în sală, am constatat cu stupoare că era goală. Şi goală a fost până la sfârşitul filmului.

Prima impresie este aceea că scenariul, regizorul cât şi actorii şi-au dorit să creeze o capodoperă autobiografică dar au eşuat lamentabil. Aspecte din viaţa preşedintelui turc redate în paralel, cu accent pe copilărie nu conving asupra rolului mesianic pe care regizorul vrea să-l redea. Având o copilărie grea în care tânărul Tayyip a trebuit să vândă ceai iar timpul liber şi-l petrecea jucând fotbal, şi-a sacrificat pasiunea pentru fotbal pentru a se dedica studiului. Maturitatea sa a atras respectul comunităţii în care trăia.

Chiar de la o vârstă fregedă cei din jurul său, oameni în toată firea, i se adresau cu apelativul Hocam (profesor, învăţat). Filmul redă şi aspecte din viaţa politică: intrarea în politică, candidatura la primăria din Istanbul şi se încheie cu intrarea sa la închisoare pentru recitarea unor versuri ale poetului Ziya Gökalp, scrise în timpul războaielor balcanice: „Minaretele sunt baionetele noastre, moscheile – cazarmele, iar credincioşii – soldaţii noştri“. Intră în închisoare, privit cu admiratie de către gardieni. Se induce ideea că acesta, în închisoare a fost aproape de a fi omorât de către unul dintre gardieni, posibil singurul gardian rău.

Filmul pune accent pe lupta pentru „dreptate” pe naţionalismul turc cât şi pe arhicunoscuta deviză - o singură naţiune, o singură ţară, un singur drapel. Speranţa de mai bine cât şi faptul că se poate - constituie la rândul lor atributul că se poate. Filmul se termină brusc, cu o scenă în care acesta ţine un discurs în faţa mulţimii adunate la intrarea în închisoare.

După vizionarea acestui film, se ridică unele întrebări precum de ce a fost necesar, dacă şi-a recuperat investiţia, dacă din punct de vedere politic este mai mult un dezavantaj decât un imbold pentru cei care vor să voteze DA la referendumul de luna viitoare sau poate că cei din jurul său doresc să-i facă un deserviciu preşedintelui turc. Din ce am remarcat, acest demers nu şi-a atins scopul.

În plină stare de urgenţă, cât şi în plin scandal cu Olanda, politicienii îşi văd de mitingurile privind referendumul, de promisiunile unui sistem perfect, prezidenţial. Pancarte cu „DA” se văd pretutindeni, media în întregul ei promovează sistemul prezidenţial, iar întreaga clasă politică este alături de preşedintele turc în „lupta” cu statul olandez.

P.S. Este prima dată din zecile de ori de când merg în Turcia când am fost controlat ca un infractor, cu câini specializaţi, în buzunare, în portofel etc.