Despre câţi au concurat pentru ca dvs. să mergeţi vara pe litoral (Geopolitică aplicată, ep. 06)
0
Acest text încearcă să argumenteze de ce hărţile trebuie citite, nu doar privite, iar această nevoie de lectură nu ţine de o epocă anume. De la Mircea cel Bătrân (şi cu mult înainte de el) şi până la Angela Merkel sau până la „Statul Islamic” de azi, hărţile sunt, în fapt, materializări ale puterii. Oricât ar părea de banal, adevărul acesta este: cine deţine puterea trasează (şi) graniţele.
Spre finalul acestor rânduri vom ajunge la mare, pe litoralul Mării Negre. Dar, până atunci, să zăbovim puţin în alte spaţii. La ora la care scriu, printre titlurile actualităţii se află două anume:
i) în Siria, relativul armistiţiu convenit prin presiunile SUA şi Rusiei pare a funcţiona, chiar dacă mai au loc încălcări locale ale încetării focului. Există cel puţin două explicaţii pentru acest respect al armistiţiului (şi cele două nu se exclud): fie luptătorii, ai puterii şi ai opoziţiei deopotrivă, sunt extenuaţi după cinci ani de conflict sângeros, fie acest relativ calm este semnul că fiecare dintre cele două tabere principale depinde mai mult decât credem de americani, respectiv ruşi. Repet, totul este relativ acolo: în momentul în care o tabără se va considera în avantaj, luptele se vor relua. Dar eu vă propun o interpretare conexă: tocmai faptul că o încetare a focului s-a putut realiza fără a fi soluţionată problema de fond (adică: un viitor fără Başar Al Assad, cum vor SUA & Occidentul, sau cu Başar, cum încă vrea Rusia[1]) este semnul că este foarte posibil ca viitoarele graniţe ale Siriei să nu mai semene cu cele de azi.
ii) în Germania, azi, au loc alegeri în trei landuri ale federaţiei – primele din şirul alegerilor din acest an. Sunt primele alegeri de după izbucnirea crizei refugiaţilor. Angela Merkel a rămas consecventă cu ea însăşi, chiar dacă datele problemei s-au schimbat mult în ultimul an: Austria şi-a închis graniţele, la fel au făcut şi unele state de pe ruta balcanică etc. În acest caz, apare întrebarea: este bine să rămâi consecvent (precum cancelara Germaniei) atunci când datele realităţii se schimbă? În Istorie există antecedente şi pentru „da”, şi pentru „nu”. În cazul dnei Merkel (şi al partidului CDU din care face parte), răspunsul va veni în cursul alegerilor din acest an. Alternativa pentru Germania (AfD), partidul de dreapta populist şi eurosceptic care a luat naştere în februarie 2013 (!), pare a fi crescut în ultimul an cât altele în şapte ‒ cum se spune. Şi nu e întâmplător că rezultatele sale locale au fost constant mai bune în Estul Germaniei (sau fosta RDG, dacă vreţi) – acolo unde şi scepticismul faţă de refugiaţi este mai mare (vezi mişcarea Pegida, centrată la Dresda etc.). Graniţele, chiar şi fostele graniţe în acest caz, încă mai contează şi încă mai produc ecouri.
1. Graniţe impuse, graniţe răzbunate
Iar acum, să revenim la fenomenul-vedetă (chiar dacă negativ) al ultimilor doi ani. Autoproclamatul „Stat Islamic” (ISIL în limbajul anglo-american, Daeş la francezi) a intrat în istoria recentă nu numai prin crimele îngrozitoare pe care le furnizează ca material de propagandă, nu numai prin ofensiva cibernetică care-i lasă uimiţi pe profesionişti, nu numai prin petrolul pe care l-au vândut până de curând nestingheriţi sau prin moneda proprie pe care se pare că au bătut-o (în aur) în teritoriile controlate (monedă care a fost, mai ales, tot o piesă de propagandă). Lumea occidentală ‒ pradă propriei noastre tendinţe de fetişizare în extrem a imaginii ‒ a fost după vara lui 2014 mai sensibilă la toate aceste detalii video pe care „SI” ni le-a transmis pentru a ne ţine ocupaţi; timp în care am trecut cu vederea alte evoluţii, cel puţin la fel de interesante. Miza majoră a salafiştilor radicali din „SI” n-a fost (numai) să-i extermine pe opozanţi, să le vândă femeile, să interzică dansul, alcoolul sau fumatul ‒ acestea sunt mai curând copertele unei cărţi la care ne uităm sideraţi, uitând că dincolo de copertă este un conţinut cu mult mai... terestru: modificarea graniţelor dintr-un spaţiu pe care noi l-am creat ieri, iar ei îl revendică azi.
O primă constatare: între noi şi acest nou (la scara istoriei) inamic există o certă diferenţă de tempo, iar dacă nu o înţelegem n-o să-i putem combate ramificaţiile: pentru noi, practicile lor (decapitări, amputări, vânzări de sclave, marcarea cu sânge a graniţelor etc.) ţin de Evul Mediu, iar Evul Mediu reprezintă în mintea noastră o perioadă cu mult prea retrogradă pentru a ne raporta la ea într-o reflecţie total admirativă.
Pentru salafişti (vlăstare ale religiei a căror raţiune aceasta este: întoarcerea la islamismul pur şi dur al primilor califi de după Mahomed), dimpotrivă, Evul Mediu este vârsta lor de aur. În concepţia lor, niciodată lumea (lor) nu a fost mai fericită ca atunci: în numai un secol după moartea lui Mahomed (anul 632), armata cu sabia şi Coranul în mâini a ajuns din Caucaz până în Spania. Ceea ce nouă ni se pare acum un trecut debil din perspectiva istoriei noastre creştine, lor li se pare a fi viitorul spre care tind, în istoria lor viitoare. De ce? Pentru că, atunci, ei „făceau” graniţele. Astăzi suntem la capătul unui secol în care graniţele le-am făcut noi, Occidentul creştin. Iată terenul pe care ne confruntăm astăzi cu această erezie ce-şi propune (din nou) ambiţii universale.
(...) românii trebuie să (re)înveţe că citească harta lumii. Harta nu se priveşte ‒ ci se citeşte în funcţie de istoria, de economia, de tradiţiile şi spiritul fiecărui loc.
2. Întoarcerea la hartă
În cariera mea de student al Facultăţii de Istorie a Universităţii din Bucureşti nu am iubit foarte mult hărţile ‒ şi nu eram singurul, de altfel. Mi-l aduc aminte pe bravul profesor de istorie medievală Radu Manolescu, cum tot încerca să ne apropie de hărţile vechi ‒ iar noi rezistam cu o îndârjire direct proporţională cu apropierea examenelor. Dar tendinţele, în ultimele decenii, au curs pe un făgaş contrar: geografia politică devine pe zi ce trece mai importantă. După câteva decenii în care în Occident (ca şi la noi, în România comunizată), geopolitica a avut un prost renume (ca fiind disciplină nazistă etc.), tot mai mult analiştii şi analizele s-au întors la hartă.
De la revista franceză Hérodote (fondată în 1976 de Yves Lacoste) până la situl STRATFOR al lui George Friedman (pe care antioccidentalii noştri de tip nou îl văd ca agent al teoriei conspiraţiei ‒ dar eu sfătuiesc pe orice om cu capul pe umeri să-l urmărească), de la Henri Kissinger la Zbigniew Brzejinski, Robert D. Kaplan sau Fareed Zakaria, geografia s-a întors în prim-plan. Pentru a fi mai trezi la minte (Deşteaptă-te, române! rămâne o sintagmă valabilă şi dincolo de meciurile naţionalei de fotbal!), românii trebuie să (re)înveţe că citească harta lumii. Harta nu se priveşte ‒ ci se citeşte, în funcţie de istoria, de economia, de tradiţiile şi spiritul fiecărui loc. Abia apoi vin munţii, mările, dealurile sau plaiurile. Parafrazând clasicii, aş spune că nu este omului modern zăbavă mai folositoare decât cititul hărţilor...
Şi, revenind, la tema noastră: azi suntem în efectul de ecou a unei epoci în care hărţile ‒ inclusiv graniţele ‒ ne aparţin cu drept de autor. Or, aceste graniţe din Orientul Mijlociu, bune sau rele, sunt / erau produsul nostru, al lumii occidentale care la un moment dat al secolului XX era mai puternică şi mai influentă decât restul. Raţiunea declarării „califatului” în vara anului 2014 ‒ autolegitimare pe care Occidentul a tratat-o cu o circumspecţie amestecată cu amuzament ‒ aceasta este: să ne arate că ei nu dau doi bani pe ordinea pe care Occidentul creştin a instituit-o acolo (sub forma graniţelor, uneori trasate cu rigla), în prima parte a secolului trecut. Rog cititorul acestor rânduri să nu uite că soldaţii “Statului Islamic” (imediat după ce ‒ în vara 2014 ‒ Abu Bakr Al-Bagdadi şi-a declarat “califatul”) au avut drept primă grijă să arunce în aer posturile de control de la graniţa dintre Irak şi Siria – ameninţând totodată că acelaşi lucru îl vor face şi cu graniţele spre Iordania, Israel/Ierusalim, Liban şi aşa mai departe. Dacă întrebăm un student obişnuit din România de azi ce ştie despre linia Sykes-Picot s-ar putea să fim dezamăgiţi. Ei bine, cel puţin la acest capitol, un soldat al “SI” este mai bine informat (îndoctrinat): el crede (pentru că această idee este o mantră a salafismului radical de cel puţin 20 de ani) că aceste graniţe de tip Sykes-Picot, fixate de britanici şi de francezi după Primul Război Mondial, sunt un rezultat al dominaţiei cruciaţilor. Poate că, citind aceste rânduri, nu vă simţiţi deloc un cruciat; dar dacă apreciaţi ca normale actualele graniţe dintre zonă ‒ precum graniţa dintre Siria şi Irak, pentru care britanicul şi francezul de mai sus sunt în parte responsabili, iar soldaţii “Statului Islamic” le aruncă azi în aer ‒, aşteptaţi-vă să fiţi tratat drept un cruciat de către cei care le contestă.
3. Graniţa este un raport de putere
Până spre începutul secolului al XIX-lea, în Orientul Mijlociu era o singură graniţă care conta (restul, erau detalii): graniţa care mergea, în mare (şi deloc drept) de la Marea Neagră la Golful Persic, separând Imperiul Otoman de Imperiul Persano-Iranian. Cu avansuri şi regresii periodice ale ambelor părţi, graniţa a fost disputată vreme de sute de ani ‒ iar cele două puteri au fixat-o oficial într-un tratat din 1639, confirmată mai apoi în 1746. Graniţa a fost mai rezistentă decât vă puteţi imagina: în linii mari, pentru cititorul hărţii de azi, această graniţă a fost frontiera, din timpul Războiului Rece, dintre Turcia şi Irak, dintre Irak şi Iran şi respectiv URSS şi Iran[2].
O altă constatare: orice graniţă este un produs al istoriei cu un anumit termen de valabilitate. Graniţele sunt un produs al raportului de putere, care se schimbă în timp. La scara istoriei, nu există graniţe eterne. Demografia, economia, războaiele sau păcile produc în continuare graniţe noi. Aşadar, ca orice graniţă, aceasta dintre Otomani şi Persani/Iranieni a fost supusă presiunilor ‒ din partea fiecărei puteri în creştere la un moment dat. Iar în primele decenii ale secolului al XIX-lea, în zonă a apărut un nou actor: Rusia a devenit vedeta în expansiune a regiunii. După ce a eliberat de sub turci teritoriile Georgiei de azi (în linii mari, aceaşi Georgie care în 2008 dorea să se apropie de NATO! ‒ iată tulburătoarea evoluţie a hărţilor!), Rusia înainta spre Sud-Vest, pe pământ ex-turcesc în 1829, prin tratatul de la Adrianopole şi, peste o jumătate de secol, dorea să ia partea leului în urma victoriei din războiul ruso-turc din 1877.
4. Un pod şi o întreagă geopolitică
Ajunşi aici, să urmărim o clipă ceea ce s-a întâmplat în Sud-Vestul acestei hărţi – pentru că e o poveste adevărată care ne include. În urma primei păci, de la începutul lui martie 1878, de la San-Stefano (localitatea Yeşilkoy, lângă Istanbul, în Turcia de azi[3]), Rusia a modelat harta ruso-turcă în favoarea sa, urmărind crearea unei Bulgarii relativ extinse, care să-i fie mereu recunoscătoare – şi, la nevoie, aliată în ambiţia veche deja atunci a Rusiei ca, într-o zi, să elibereze Constantinopolele şi să pună acolo un ţar creştin. Dar Franţa şi Anglia au fost alarmate de această bruscă extensie a puterii ruseşti prin intermediul unei la fel de brusc mărite Bulgarii. Şi, în urma celei de a doua sesiuni diplomatice, care a avut loc la Berlin (iulie 1878)[4], Rusiei i-au mai fost retezate din pretenţii. Şi aici avem un link direct către propria noastră istorie: la acest Congres de Pace de la Berlin, României (condusă de domnitorul constituţional şi de extracţie germană Carol I) i-a fost dată Dobrogea ‒ printre altele, şi pentru a se crea o breşă între slavii de Nord-Est (ruşii, ucrainienii, bieloruşii etc. de azi) şi slavii de Sud-Vest (bulgarii, sârbii, slavii balcanici de azi). Mai direct fie spus: temându-se că Rusia ar dori să se apropie de Istanbul (fost Constantinopol) şi de Strâmtorile Bosfor şi Dardanele (ceea ce patria ţarilor, într-adevăr, urmărea de aproape 200 de ani), puterile europene de la finele secolului al XIX-lea au considerat că măcar o secţiune amplă din Dobrogea poate deveni parte a... României proaspăt independente şi declarat pro-occidentale.
Cu riscul de a deveni mai puţin simpatic suporterilor unei anumite interpretări istorice, voi spune că faptul că noi (măcar din când în când, de 1 Mai şi/sau în weekend-uri) mergem la mare în concediile noastre se datorează poate şi soldaţilor latinofoni care au păzit Tropaeum Traiani în antichitate, poate şi Sfântului Andrei care ar fi creştinat Dobrogea, poate şi soldaţilor bravi ai lui Mircea cel Bătrân ‒ dar în mod cert diplomaţilor germani, francezi şi britanici care, sub egida unui congres patronat ‒ spuneam ‒ de cancelarul Bismarck[5], de teama apropierii Rusiei de Bosfor & Dardanele, au intuit avantajele geopolitice ale unei Dobroge româneşti, în anul de graţie 1878.
Încercaţi să citiţi (şi) din această cheie povestea reală a construirii podului românesc peste Dunăre de la Cernavodă – frumosul şi spectaculosul la vremea lui pod al lui Anghel Saligny (1854-1925), care avea să se materializeze, ca proiect de stat prioritar, între anii 1890-1895. Pe scurt fie spus: acel pod, ca şi campania de stat a încurajării unor români (unii, oieri din judeţele de la munte, precum Vâlcea sau Sibiul de azi) de a cumpăra pământ dincolo de Dunăre, erau menite să românizeze (în sens mai larg, să occidentalizeze) Dobrogea. Data viitoare când traversaţi în viteză autostrada soarelui gândiţi-vă că pe la Cernavodă, în 1877, încă trecea frontiera dintre spaţiul creştin (pro-occidental, în cazul nostru) şi Imperiul Otoman...
[1] În ianuarie a.c., presa premium mondială – printre care Financial Times – a vorbit despre o încercare a Rusiei de a-l determina pe Başar Al Assad, în decembrie 2015, să cedeze puterea. Fără rezultat, deocamdată. E limpede că liderul sirian depinde de Rusia – dar Rusia nu-l controlează, totuşi, sută la sută.
[2] Stéphane Yerasimos, “Comment furent tracées les frontières actuelles au Proche-Orient”, în Hérodote, nr. 4, aprilie-iunie 1986, p. 123 ş.urm.
[3] Discuţiile au avut atunci loc în casa de vacanţă a familiei Simeonoglu, în care conducerea armatei turceşti se instalase temporar.
[4] A fost ales Berlinul tocmai din motiv că, atunci, kaiserul Bismark părea un arbitru echidistant şi dezinteresat al întregii acestei poveşti politice orientale. În realitate, bineînţeles, Bismark nu era nici una, nici alta.
[5] Documentul original al tratatului de la 1878 se află azi expus la loc de cinste în arhiva de la subsolul Ministerului de Externe german din Berlin (minister care se află în clădirea pe care Hitler o visa ca fiind Banca Reich-ului său!).
Se încarcă comentariile...
