Cocktail mortal în secolul XXI: arme şi ajutor umanitar

Nimic nu e nou. În jocul la nivel foarte înalt al relaţiilor internaţionale, totul se reinventează, se ajustează, se adaptează, în funcţie de situaţie, de nevoi, de urgenţe sau, pur şi simplu, din cauza presiunii, întotdeauna existente, de a oferi opiniei publice un motiv rezonabil pentru a accepta măsuri excepţionale.

Iată un exemplu, poate cel mai interesant din cauza suitei de evenimente care se desfăşoară acum în cele două focare majore de criză pe plan mondial: Ucraina şi Orientul Mijlociu.

Dilema este limpede şi a fost formulată în termenii politicii internaţionale încă de la începuturile epocii moderne: ce ne facem dacă, pe de o parte, ne-am angajat să respectăm principiul neamestecului în treburile interne ale oricărui stat suveran şi independent şi, pe de altă parte, este evident că în ţara respectivă se desfăşoară un război civil de mare intensitate, producând victime civile la o dimensiune ce poate fi încadrată în termenii de „dezastru umanitar"?

Când, şi în ce condiţii, este autorizată şi justificabilă o intervenţie armată în scopuri umanitare? Răspunsurile coerente au început, din secolul al XIX-lea, să se concentreze pe o dichotomie popoare civilzate/popoare barbare...

Distincţie reluată în filozofia pe care s-a bazat construcţia Societăţii Naţiunilor care, în acest spirit, au instituit formula juridică ce dădea dreptul naţiunilor civilizate să instituie Protectorate în zonele în care statele respective, elita umanităţii, considerau că există administraţii insuficient dezvoltate şi în care, prin forţa şi sub protecţia armelor, trebuia să impună valorile civilizaţiei. Cu rezultatele dramatice consemnate de istorie, redesenând în mod arbitrar o zonă geografică vastă, cea a Orientului Mijlociu, punând în mod direct bazele tuturor tragediilor care se produc în zilele noastre.

După cel de-Al Doilea Război Mondial, filozofia relaţiilor internaţionale, cel puţin la nivel formal, avea să propună un demers contrar, bazat pe respectarea unui criteriu dat ca valoare absolută: respectarea suveranităţii naţionale. Numai că, din nefericire, între acest principiu şi realitate s-a interpus de nenumărate ori realitatea însăşi, evoluţiile din teren impunând necesitatea de găsire a unor excepţii juridice şi a justificărilor filozofice aferente. Am vorbit ieri despre concepul Right to Protect  invocată acum ori de câte ori se simte nevoia unei intervenţii militare urgente pentru care nu există motivele clasice pentru declanşarea unei operaţiuni militare.  

Există două tipuri majore de acţiuni: cele efectuate sub mandatul Consiliului de Securitate al ONU şi cele desfăşurate în afara acestui acord.

În primul caz, poate fi vorba despre desfăşurarea unei forţe militare multinaţionale sub egida ONU care are sarcina de a constitui zone de securitate şi protecţie; impunerea de zone de excludere aeriană; instalarea în zona respectivă a unei prezenţe militare terestre sau aeriene. În definiţia acceptată de conceptul Right to Protect, o asemenea intervenţie vizează protecţia cetăţenilor sau a persoanelor care se găsesc sub jurisdicţia unui stat împotriva genocidului, crimelor de război, operaţiunilor de curăţire etnică şi a crimelor împotriva umanităţii (tortură, violenţe sexuale, violenţe la adresa copiilor, recrutarea şi folosirea copiilor-soldaţi, traficul cu fiinţe umane, deplasările forţate, interzicerea deliberată a ajutorului umanitar).

Conceptul Right to Protect, sublinia pe bună dreptate cercetătoarea canadiană Karine Mac Allister, conţine o menţiune esenţială, devenită cheia noului concept al intervenţiei umanitare în sec. XXI.

Se susţine că Statele Membre nu sunt în totalitate libere să acţioneze pe teritoriul lor, căci dreptul internaţional le obligă să-şi protejeze populaţia împotriva genocidului, crimelor de război sau crimelor împotriva umanităţii. Astfel, în acest nou context, responsabilitatea statelor este redefinită prin apariţia termenului de "suveranitate responsabilă". Mai  clar, un stat poate fi acuzat că exercită o suveranitate iresponsabilă în momentul în care nu vrea, nu poate sau nu mai este în stare să-şi îndeplinească atribuţiile mai sus-menţionate, fapt constatat de comunitatea internaţională care are obligaţia morală de a reacţiona, inclusiv prin folosirea forţei. De aici, analiza prezentată în iulie 2012 de Secretarul General al ONU pe tema Raportului Right to Protect:

"Responsabilitatea este aliatul suveranităţii în sensul că acţiunea colectivă nu are sens în momentul în care un Stat se achită pe deplin de responsabilitatea sa suverantă de a proteja".

Ce se întâmplă însă dacă un stat nu se achită pe deplin de această responsabilitate suverană? Întrebare care, juridic, poate deschide orice perspective, inclusiv unele secundare dintre cele mai neaşteptate. Prima este legată de contextul în care se ia decizia de constatare a unei asemenea situaţii: este doar responsabilitatea Naţiunilor Unite prin intermediul Consiliului de Securitate? Dar ce se întâmplă dacă membrii permanenţi ai Consiliului au poziţii contrare, nu se ajunge la ici un acord, şi unul dintre membrii permanenţi ia decizia să acţioneze singur? Este posibil şi admisibil ca un stat sau un grup de state, pe baza aceluiaşi tip de constatare, să ia decizia de a acţiona unilateral?

Este acceptabilă şi admisibilă, spre exemplu, decizia unilaterală luată acum de unele state de a încălca protocoalele internaţionale privind interzicerea trimiterii de arme în zonele de conflict, în nevoia (de altfel, extrem de reală şi urgentă) de a ajuta populaţia kurdă să răspundă ameninţării teribile reprezentate de auto-proclamatul Califat? Din nefericire, multiplele experienţe anterioare (spre ex. Afghanistan sau Libia) au arătat că apariţia în zonele de conflict a unor livrări masive de armament nu rezolvă decât punctual şi pe foarte scurt timp o situaţie de criză, armele fiind preluate de diversele grupuri combatante pentru a-şi continua propriile agende, propriile războaie, propriile răzbunări.

Întrebarea, în acest caz, este de ce, cu bună ştiinţă sau nu, se acceptă transformarea acţiunilor umanitare în pretexte pentru intervenţii militare umanitare în afara mandatului expres al ONU? Întrebare care, pe fond, ne duce înspre una şi mai gravă: care este în acest moment relevanţa şi forţa reală a instanţelor internaţionale? Cât de aproape sunt unele state fie să le conteste, fie pur şi simplu să le părăsească, aşa cum, odată, în previziunea unui episod tragic de proporţii mondiale, a făcut-o Germania în cazul acum defunctei Societăţi a Naţiunilor?