Ciocnirea titanilor. Întâlnire istorică în momente de cumpănă

În curând se va pune în scenă a şaptezecea Adunare Generală a Organizaţiei Naţiunilor Unite, cea mai importantă organizaţie mondială a timpurilor noastre, chiar dacă este intens atacată ca fiind depăşită de realităţi. Tocmai din acest motiv se cere reformarea Consiliului de Securitate, un subiect peren, aş putea spune, pe agenda ONU, care va ocupa un loc de cinste şi în acest an.

Sesiunea plenară ONU din toamna acestui an se va deschide în data de 15 septembrie, cu dezbateri şi negocieri în cadrul celor şase comisii principale: Comisia I – securitate şi dezarmare, Comisia a II-a – economico-financiară, Comisia a III-a – social-umanitară şi culturală, Comisia a IV-a – politică specială, Comisia a V-a – administrativ-bugetară şi Comisia a VI-a – juridică.

Cel mai important punct de pe agenda discuţiilor este adoptarea Agendei de Dezvoltare post-2015, un document pregătit începând cu anul 2010, care va înlocui actuala strategie de dezvoltare a Naţiunilor Unite.

           Agenda de dezvoltare post-2015 – ”great expectations”

Cu ocazia lucrărilor din această toamnă se pregăteşte adoptarea Agendei de dezvoltare post-2015, un document cu profil strategic. După reuniunea din 2010, s-a formulat cererea realizării unei Strategii post-2015 către Secretarul general ONU, având în vedere că Obiectivele de Dezvoltare a Mileniului, setate în 2000, au fost gândite până la sfârţitul acestui an. Se promite o nouă paradigmă, un nou mod de a gândi şi de a răspunde la provocările majore precum sărăcia, foametea, stadiul educaţiei, probleme de gen şi sănătate şi, desigur, o nouă abordare de a implementa dezvoltarea sustenabilă.

Realităţile globale de astăzi şi provocările de dezvoltare necesită ca propunerile să fie mai ambiţioase şi mai interconectate decât programul anterior, cu o viziune mai cuprinzătoare asupra dezvoltării şi cooperării internaţionale îmbrăţişând dimensiuni economice, sociale şi de mediu.

Astfel că Secretarul general a stabilit un sistem operativ, o echipă – Task Force – care să aducă cele mai bune input-uri pentru configurarea Agendei ONU de dezvoltare post-2015. Prezidat de către Departamentul de Afaceri Economice şi Sociale şi Programul Naţiunilor Unite pentru Dezvoltare, echipa a reunit eforturile a mai mult de 60 de agenţii ale ONU şi organizaţii internaţionale.

S-a urmărit crearea unui parteneriat global pentru dezvoltare, monitorizare şi finanţare pentru dezvoltarea durabilă.

La începutul acestui an, Grupul Băncii Mondiale, FMI şi băncile multilaterale de dezvoltare – AfDB, ADB, BERD, BEI şi BID – au declarat că lucrează împreună pentru a sprijini efortul de finanţare a acestei Agende (Declaraţia comună a Băncilor de dezvoltare multilaterală şi FMI privind finanţarea pentru dezvoltare, 17 aprilie 2015). Aceste instituţii au subliniat că se angajează să mărească suma de finanţare, anunţând o trecere de la "miliarde"  pentru asistenţa pentru dezvoltare la "mii de miliarde" a investiţiilor în programe de dezvoltare de toate tipurile: publice şi private, naţionale şi globale.

Trecând peste cuvintele frumoase, aşezate, oficioase a dezbaterilor şi a comunicatelor, este important să încurajăm şi să susţinem rolul activ al Organizaţiei Naţiunilor Unite. Chiar dacă încrederea la nivelul comunităţii internaţionale acordată ONU de a avea capacitatea gestiunii sistemului internaţional este una scăzută, acest organism este girantul actualului status-quo. Noua Agendă de dezvoltare va veni cu principii care vor seta gândirea la nivel mondial în materie de cooperare internaţională şi domenii de dezvoltare, astfel că trebuie să ne impunem obiectivele şi să fim parte a acestui sistem şlefuit de-a lungul timpului.

Ciocnirea titanilor – setarea marjelor politicii internaţionale pentru încă un an?

Totuşi, savoarea reuniunilor ONU a constat în jocul declaraţiilor susţinute de către liderii mondiali, iar pentru această sesiune se prevede o colecţie deosebită. Cu atât mai mult cu cât mediul internaţional este generos şi mai ales cu cât vor fi prezenţi majoritatea şefilor de state şi de guverne şi nu numai.

Până acum şi-au anunţat prezenţa următorii: preşedintele Franţei, François Hollande; preşedintele iranian, Hassan Rouhani; prim-ministrul israelian, Benjamin Netanyahu; preşedintele Republicii Populare Chineze, Xi Jinping; Papa Francisc; şi chiar preşedintele rus, Vladimir Putin, care nu a mai participat la Adunarea Generală ONU din 2005. Marele absent este premierul britanic, David Cameroon, care va fi prezent în New York doar pentru întâlniri informale în marja reuniunii ONU. Preşedintele Statelor Unite, Barack Obama, va fi ,bineînţeles, gazda reuniunii.

Revenind la anul 2005 şi la concluziile summitului ONU din acel an, trebuie subliniat că atunci a fost adoptat, cu unanimitate, conceptul ”responsabilităţii de a proteja”, un concept pus în practică pentru intervenţia din Georgia din 2008 (fără girul ONU) sau pentru intervenţia în Libia din 2011. Poate a reprezentat moment în care Organizaţia Naţiunilor Unite, prin intermediul Adunării Generale în care fiecare stat membru este reprezentat şi greutatea votului este aceeaşi,  şi-a valorificat rolul său de organism internaţional în asigurarea securităţii mondiale. Anul 2015 ne va aduce încă un instrument de politică internaţională sau avem deja prea multe variaţii ale intereselor naţionale pentru orice fel de acord în domeniul asigurării păcii şi securităţii în lume?

Prezenţa liderilor mondiali ridică miza discuţiilor în contextul dosarelor dificile ce se dezbat, cu atât mai mult cu cât, în aceeaşi zi, sunt programaţi să îşi ţină discursurile Barack Obama, Vladimir Putin, Hassan Rouhani, Xi Jinping şi François Hollande, discursuri care vor releva viziunea acestora asupra peisajului geopolitic tumultuos. De la negocierile dosarului nuclear cu Iranul, până la emergenţa ISIS şi valul de migraţie care a paralizat Europa.

Preşedintele rus, Vladimir Putin, a făcut deja câteva declaraţii usturătoare privind valul de migraţie care a cuprins Europa: „Am spus de mai multe ori: această criză era destul de previzibilă. Dacă vă amintiţi, Rusia şi eu personal am avertizat în legătură cu aceasta cu câţiva ani în urmă. Am avertizat că vor exista probleme de amploare, dacă aşa-numiţii noştri parteneri occidentali vor duce — aşa cum am spus întotdeauna — acea politică externă greşită, în special în regiunile lumii musulmane din Orientul Mijlociu, Africa de Nord, pe care o duc acum. Aceasta este politica impunerii standardelor proprii, fără a ţine cont de particularităţile istorice, religioase, naţionale, culturale ale acestor regiuni” — a adăugat şeful statului rus, potrivit căruia „aceasta este în primul rând politica partenerilor noştri americani”.

A setat deja o linie majoră şi a deschis în acelaşi timp o rană mai veche a relaţiilor dintre Federaţia Rusă şi Statele Unite ale Americii, care oricum intraseră într-un con de umbră în urma evenimentelor legate de peninsula Crimeea.

De asemenea, preşedintele François Hollande, a anunţat că, imediat după participarea la reuniunea ONU, va merge într-o vizită în Liban pentru a întări angajamentul de susţinere pentru poporul libanez, care traversează o perioadă mai dificilă, în special fiind afectat de conflictul din Siria.

Chiar dacă aceste problematici nu sunt pe agenda oficială, ele vor face obiectul principal pentru discuţiile informale şi întâlnirile bilaterale, cu toate că astfel de subiecte ar trebui incluse în dezbaterea Adunării Generale într-un mod mai pregnant şi eficient, atât timp cât produc efecte asupra întregului mediu internaţional de securitate.

Ne aflăm într-o perioadă de cumpănă, într-o fază în care ne rescriem din mers regulile, iar spaţiul Adunării Generale ONU ar trebui să fie mult mai bogat şi mai îndrazneţ în a aborda şi a propune soluţii la provocările lumii noastre. Interconectarea din ce în ce mai profundă ne pune în faţa a două realităţi – o cooperare intensă sau o separare din ce în ce mai mare. Este paradoxal, dar prin aceste două lentile diametral opuse putem compune imaginea relaţiilor internaţionale de astăzi. Ne-am aruncat într-o luptă complexă, cu o doză extraordinar de mare de imprevizibil, iar cei care nu conştientizează şi nu sunt pregătiţi ajung la marginea sistemului internaţional cu şanse minime de a-şi împlini interesul naţional, în cazul în care îl au totuşi definit şi asumat.

Iar preţul superficialităţii şi a lipsei de solidaritate începe a fi plătit.

Nu vreau să închei fără a readuce în discuţie un mare gânditor al acestei lumi şi un susţinător acerb al păcii mondiale – Nicolae Titulescu: În discursul său de la Reichstag, în mai 1929, spunea: ”Omenirea formează un singur trup”. Poate, la nivel simbolic, avem nevoie de un organism comun, de un trup al nostru, de crearea unei scene pe care să o respectăm şi unde să ne respectăm. Organizaţia Naţiunilor Unite comportă o încărcătură simbolică puternică pe care nu ar trebui să o uităm, cu atât mai puţin când ne ”războim” la masa negocierilor. Înfiinţarea acestui organism consfinţeste încheierea păcii şi determinarea tuturor statelor membre de a o menţine ca un bun universal de care cu toţii avem nevoie. Iată că aniversează 70 de ani! Oare putem spune că sărbătorim 70 de ani de pace?

Suntem generaţii în multe colţuri ale lumii care nu înţelegem valoarea păcii, pentru că doar asta am trăit şi nu cunoaştem durerea războiului, a conflictului, a foametei. În schimb, sunt oameni care în acest ceas îşi doresc cu ardoare pacea şi liniştea pe care au pierdut-o.