Asasinatul care a schimbat istoria. Cine şi de ce l-a împuşcat, în urmă cu 25 de ani, pe fostul premier israelian Iţhak Rabin. Mărturii din noaptea în care a murit

Un copil aprinde lumânări în formă de inimă la 25 de ani de la asasinarea premierului israelian Iţhak Rabin FOTO EPA-EFE

La 25 de ani de la asasinarea premierului israelian Iţhak Rabin de către un tânăr extremist, după Acordurile de pace de la Oslo pe 4 noiembrie, The Guardian relatează seria de evenimente care au culminat cu moartea unui politician care a luptat în conflictele dintre israelieni şi palestinieni, iar apoi a iniţiat procesul de pace. Publicaţia prezintă mărturii oferite în premieră pentru un ziar non-israelian.

În seara asasinatului, Iţhak Rabin a refuzat să poarte o vestă anti-glonţ, întrucât nu a crezut că poate fi ameninţat de conaţionalii săi. Înainte să fie împuşcat de aproape de un tânăr naţionalist, premierul pentru a doua oară din 1992, fost ministru al apărării şi fost ambasador al Israelului înainte de primul mandat de premier în 1974, a participat la un marş de pace unde s-au adunat peste 100.000 de israelieni.

Rabin a ţinut un discurs în care a subliniat că israelienii sunt pregătiţi pentru pace îndemnându-i să-şi depăşească temerile, să lase în urmă trecutul şi să încheie un acord de pace cu vecinii lor. Cântăreaţa folk Miri Aloni a cântat Shir LaShalom (Cântec pentru Pace) şi Rabin a acompaniat-o timid. Premierul a coborât de pe scenă şi a transmis mulţimii înainte de a se îndrepta spre maşină: „Haideţi să facem pace, nu doar să cântăm despre pace”.

Undeva în mulţimea din preajma convoiului său aştepta Yigal Amir, 25 de ani, care a tras trei gloanţe, două nimerindu-l pe premier. Rabin a murit o oră şi jumătate mai târziu. În câteva luni s-a destrămat şi guvernul său, iar perspectiva unei păci durabile între palestinieni şi israelieni s-a stins de asemenea. 

Asasinatul e poate cel mai de succes din istorie după ce şi-a atins scopul de a opri procesul de pace din Orientul Mijlociu. Cele 90 de minute care au urmat au dezvăluit o naţiune dezbinată care s-a schimbat pentru totdeauna, scrie The Guardian.

Martori aflaţi aproape de evenimente ai acelei nopţi, între care şi nepoata premierului, au vorbit pentru prima dată pentru o publicaţie non-israeliană despre ce s-a întâmplat în ziua care a schimbat destinul a două naţiuni.

De la soldat la politician care şi-a dorit pace între palestinieni şi israelieni

Totul a început la Oslo unde negociatori palestinieni şi israelieni s-au întâlnit în secret şi au stabilit termenii acordurilor de la Oslo parafate, în septembrie 1993, de o strângere de mâini, pe peluza Casei Albe, între Rabin şi liderul palestinian Yasser Arafat. Rabin a spus atunci că au curs destule lacrimi şi sânge: „Destul”.

Vorbele erau cu atât mai importante cu cât veneau din partea unui fost soldat care a condus operaţiuni de luptă în 1948, într-un război numit de Independenţă care a fondat Israelul, şefului Statului Major ieşit învingător în războiul din 1967, dar şi ministrului apărării care în 1988 a ordonat armatei înăbuşirea primei Intifade Palestiene. Dar pe parcurs premierul a început să vadă rezistenţa palestiniană ca pe o suferinţă politică necesitând o soluţionare diplomatică, iar aceasta s-a deschis tot mai mult în urma negocierilor de la Oslo. Pe acest fond, premierul a avut de ales şi a făcut-o mai ales că, dat fiind istoricul său, israelienii aveau încredere că securitatea Israelului era pe mâini bune. 

Rabin a anunţat că e momentul să se ajungă la o înţelegere, în pofida a ceea ce însemna acest lucru, şi anume cedarea unor teritorii câştigate în războiul din 1967, iar israelienii erau pregătiţi să-i asculte argumentele.

Dreapta din Israel, în special cei stabiliţi în Cisiordania ocupată şi Gaza, a denunţat acordurile de la Oslo ca trădare, în timp ce, de partea cealaltă, grupările palestiniene Hamas şi Jihadul islamic detonau bombe în semn de protest. În acest timp, agenţia de securitate internă din Israel era alertată de nivelul de ostilitate din cercurile de extremă dreaptă: rabinii ultranaţionalişti îl numeau pe Rabin „rodef”, adică un criminal care, potrivit legii religioase evreieşti, se impunea ucis pentru a preveni alte crime.

În acest context tensionat, liderul opoziţiei Benjamin Netanyahu a vorbit la două demonstraţii unde mulţimea scanda inclusiv „Moarte lui Rabin, iar în iulie 1995 a participat la înscenarea unor funeralii în care un sicriu negru era condus spre o groapă.

Şeful securităţii interne i-a cerut lui Netanyahu să domolească retorica, întrucât viaţa premierului era în pericol. A refuzat: probabil ca şi premierul însuşi nu putea crede că un evreu israelian l-ar ucide pe unul de-ai săi.

Nepoata lui Rabin, Noa, avea 18 ani pe atunci şi a candidat anul trecut la parlamentare din partea unui partid pro-pace. Ea povesteşte că ea şi bunicul său erau „parteneri” în a-şi acoperi unul altuia timiditatea socială. În fiecare vineri se reuneau toţi în apartamentul familiei premierului din Tel Aviv, iar când Rabin venea acasă din mijlocul unor proteste împotriva sa, soţia sa îl întâmpina astfel: „OK, trădătorule, ai ajuns în sfârşit acasă”.

Ziua în care asasinul premierului a decis că trebuie să moară

În această perioadă studentul la drept Yigal Amir a decis să-l omoare. Ulterior el a ţinut să sublinieze că nu a fost influenţat de rabinii extremişti, ci a hotărât singur că Rabin - dispus să cedeze teritorii şi să permită formarea Autorităţii Palestiniene, cu propria poliţie - este un rodef, deci asasinarea lui e legitimă. Amir şi-a procurat uşor o armă de foc, cum voia să înfiinţeze o miliţie anti-palestinană împreună cu fratele său, şi avea acces şi la premier, întrucât acesta era frecvent prezent la evenimente publice. Doar trebuia să prindă momentul potrivit să fie sigur că nu ratează.

4 noiembrie a căzut într-o sâmbătă, zi de odihnă, iar studentul a petrecut-o în familie. În acea zi a mers şi la sinagogă unde a întârziat pentru vidui: o rugăciune pe care evreii practicanţi o spun când simt o moarte apropiată.

Potrivit jurnalistului Amihai Attali, unul dintre puţinii oameni care au stat mai mult de vorbă cu Amir în interviuri telefonice de ore întregi, studentul nu stabilise o zi anume, ci gândul a prins contur în timpul acelei zile. Seara şi-a schimbat hainele ca să pară un israelian laic care ar veni la un marş de pace. Arma sa semi-automată, o Beretta 84F, urma să fie încărcată cu gloanţe cu vârf scobit, mai letale decât cele obişnuite.

Unii consilieri ai premierului nu erau prea entuziaşti cu privire la marş: şeful cabinetului lui Rabin,  Shimon Sheves, nu voia să-l vadă pe „Domnul Securitate”, cum era supranumit Rabin, alături de pacifişti stângişti, dar nu a fost ascultat, având însă câştig de cauză la alegerea sloganului oficial: „DA păcii, NU violenţei”. Ameninţarea întrevăzută de Sheves nu avea în centru atentate Hamas, ci ostilitatea internă care îi punea în conflict pe israelieni între ei. Ideea s-a regăsit în discursul lui Rabin din acea seară care a abordat extremismul în creştere din Israel.

În mulţime erau şi nepoţii premierului, Noa şi Jonathan. Ei şi-au zâmbit în momentul în care premierul a spus că israelienii trebuie să aibă în vedere pacea în numele copiilor şi nepoţilor lor, simţind că li adresează lor în mod direct.

Amir a sosit cu autobuzul şi a mers în zona de securitate unde aşteptau agenţii lui Rabin. Oprit de două ori, a reuşit să-i păcălească că e şoferul unui artist şi a glumit cu ei. Nimeni nu l-a considerat o ameninţare, vorbea şi arăta ca un israelian obişnuit.

Coborând de pe scenă, un reporter l-a întrebat dacă e începutul unei campanii electorale, dar premierul şi-a continuat drumul. Amir s-a apropiat în momentul în care Rabin se pregătea să intre în maşină şi a tras de trei ori: două gloanţe l-au nimerit pe premier, străpungându-i ambii plămâni, iar un al treilea a rănit o gardă de corp. 

Amir a fost oprit de unul din cei patru bodyguarzi ai premierului, Agent A, care l-a imobilizat. El a obţinut o autorizaţie specială de la Şabak, serviciul de securitate internă a Israelului, pentru a acorda un interviu şi a preferat să vorbească cu camera oprită. În prezent este avocat şi doar familia şi prietenii apropiaţi ştiu despre trecutul lui.

El spune că a simţit secundele ca pe minute întregi, iar în aceste momente derulate cu încetinitorul a decis să îl lase în viaţă pe atacator pentru a fi judecat. „Mi-a trecut atunci prin minte: am dat greş. Nu ne-am făcut treaba. Eu am dat greş”, a mărturisit el. S-a stabilit că el şi colegii săi nu pot fi învinuiţi. Avea 23 de ani pe atunci: „Este o povară. Iniţial unii colegi au crezut că e vina mea. Nu mi-au zis direct, dar au spus totuşi că dacă erau ei acolo poate nu s-ar fi întâmplat”.

Agentul rănit a reuşit să-l urce pe Rabin în maşină, dar şoferul era prea şocat să reacţioneze: de pe banca din spate, Rabin era conştient şi a apucat să spună că nu crede că e grav rănit înainte de a leşina. Şoferul s-a grăbit spre spital ajutat de un poliţist care a eliberat drumul, dar aici nu aştepta pregătită nicio echipă de urgenţă, pentru că nu au fost anunţaţi de nimeni. 
 

Yosef Klausner, chirurg-şef la spitalul Ichilov, povesteşte că premierul nu mai era în viaţă la sosire, iar toţi medicii ştiau că resuscitările nu mai au sens: „Nu voiau să se oprească”.

„Toţi plângeau, aşezaţi pe jos. Nimeni nu-l cunoştea personal, dar plângeau, întrucât înţelegeau că moartea lui avea urmări asupra ţării, iar viaţa şi familiile lor vor fi afectate. Plângeau nu doar pentru premier, ci gândindu-se la soarta lor”.

Noa îşi aminteşte: „Spuneam continuu: nu s-a întâmplat nimic cu el, va asigur”.  A repetat asta de zeci de ori înainte ca mama sa de obicei calmă să-i spună: „Taci. Nu ştim nimic, nu ştii nici tu nimic. Aşa că taci din gură”.

Au sosit cu toţii fără niciun fel de acte de identitate şi au aşteptat un sfert de oră să fie lăsaţi înăuntru.

Noa povesteşte că totul era ca într-un film şi a auzit asistente spunându-şi pe hol: „Nu are şanse, dar nu spun familiei nimic încă”.

Apoi au venit cu toţii: şeful statului major, oficiali de la Mossad şi Şabak: „Ştii că se apropie momentul, dar nu poţi să te gândeşti cum vei putea suporta.”

Klausner a anunţat familia că premierul a murit. Noa îşi aminteşte că a aprins instinctiv o ţigară, pentru prima dată în faţa părinţilor: „Deodată toată lumea care aştepta a început să fumeze. Am râs cu toţii, că asta este o moştenire”. Rabin era un fumător înrăit.

Arma cu care a fost asasinat premierul israelian Iţhak Rabin FOTO EPA-EFE

„Nu a ştiut niciodată că a fost împuşcat de unul dintre cetăţenii lui”

Când familia a fost invitată să-şi ia rămas bun, Noa a crezut că vede îi zâmbetul obişnuit pe chipul său şi i-a întrebat pe medici ce poate însemna. Au asigurat-o că era semnul unei morţi fără durere.

„Se poate observa în înregistrarea asasinatului că se întoarce ca şi cum ar fi vrut să salute pe cineva. A fost o sursă puternică de alinare pentru mine. Nu a ştiut niciodată că a fost împuşcat de unul din cetăţenii lui”.
 

La 11.15 pm, la o oră jumate de la asasinat, purtătorul de cuvânt al cabinetului a anunţat mulţimea din faţa spitalului că Rabin a murit. A fost înmormântat două zile mai târziu la Ierusalim. La funeralii a luat parte şi regele Iordaniei cu care Rabin semnase anterior un acord de pace. Arafat a fost sfătuit să nu vină, dar a vizitat familia în săptămâna tradiţională de doliu.

Lui Noa, scriitoarea familiei, i-a revenit rolul de scrie discursul de omagiere: „Pământul ne-a fugit de sub picioare”, a spus ea simplu.

Succesorul lui Rabin a fost Shimon Peres, rivalul său îndelungat. Sheves îşi aminteşte că i-a cerut să organizeze alegeri anticipate, mai ales că era un moment potrivit pentru a continua procesul de pace iniţiat de Rabin, cu o dreaptă slăbită după asasinat şi o naţiune în doliu, dar el a refuzat nedorind să câştige în umbra premierului.

„A vrut să fie ales pe propriile picioare. La mijloc a fost egoul său”, spune Sheves.

Temerile lui Sheves s-au adeverit : în mai 1996, Peres a pierdut în faţa lui Benjamin Netanyahu, omul acuzat că a închis ochii la incitările de ură contra lui Iţhak Rabin.