Arabia Saudită şi strategia de politică externă în Irak

Intervenţia din 2003 a Statelor Unite în Irak, precum şi izbucnirea Primăverii Arabe din 2011, au fost percepute de către Arabia Saudită ca ameninţări la adresa propriei securităţi şi stabilităţi interne, motiv pentru care Riyadul a trebuit să construiască o strategie de politică externă care să răspundă propriilor nevoi şi percepţii privind dinamicile geopolitice ale Orientului Mijlociu.

În acest context, alegerile desfăşurate în Irak, în 2005, a permis şiiţilor să preia puterea într-o ţară în care minoritatea sunnită a dominat sub conducerea autoritară a lui Saddam Hussein, aducând Bagdadul sub influenţa iraniană, ceea ce a făcut ca saudiţii să considere acest fapt drept o modificare a status quo-ului şi balanţei regionale de putere.

În practică, contextul creat afecta în primul rând securitatea strategică a Regatului Arabiei Saudite, axată pe menţinerea unui cadru prielnic atingerii statutului de hegemon al Orientului Mijlociu, dar şi conceptul de securitate regională, unde saudiţii doresc un mediu stabil care să nu provoace ameninţări şi riscuri în mod direct la adresa propriei securităţi naţionale.

Folosind cei doi piloni fundamentali ai politicii sale externe, petro-dolarii şi statutul de lider al lumii musulmane prin custodia celor două Moschei, saudiţii au încurajat clivajul sectar din Irak prin susţinerea triburilor sunnite, fructificând frustrarea acestora cauzată de marginalizarea socio-politico-economică practicată de către noul guvern şiit, instalat sub conducerea lui Nouri al-Maliki.

Inevitabil, Irakul este cuprins de proteste pe fondul Primăverii Arabe, însă manifestaţiile sunniţilor din 12 februarie 2011, atunci când au protestat ca urmare a discriminării şi corupţiei guvernamentale, sunt stopate printr-o intervenţie brutală a forţelor irakiene de ordine. În următorii trei ani însă, escaladarea acestei stări a permis naşterea auto-proclamatului Stat Islamic (ISIS), grupare ce a operat în Siria şi Irak, pe baza ideologiei takfiriste, ucigând fără nicio ezitare orice musulman şiit şi acuzând în mod direct “ereticul” Iran pentru implicarea sa în afacerile interne ale statelor arabe.

Cu un Irak adâncit în plină criză şi sfâşiat practic în trei părţi identitare (partea sunnită, şiită şi cea kurdă), guvernul Maliki se vede nevoit să demisioneze în 2014, puterea fiind preluată de către Haider al-Abadi, un apropiat la rândul său al Teheranului, dar cu o relaţie nu la fel de puternică precum cea pe care Maliki, actualul său rival politic, a avut-o cu Iranul.

Profitând de circumstanţele create, Riyadul porneşte dialogul cu Abadi şi restabileşte relaţiile diplomatice cu Irakul în 2015, rupte în 1990 odată cu invadarea Kuweitului de către Saddam Hussein. Cum nu părea greu de aşteptat, noul ambasador saudit la Bagdad, Thamer Al-Sabhan, promovează o diplomaţie agresivă, criticând dur opoziţia şiită la adresa lui Abadi, stârnind nemulţumiri în rândul comunităţii şiite ce au condus apoi la înlocuirea sa cu un alt oficial saudit.

Totuşi, tensiunile în rândul comunităţii şiite din Irak arată şi limitele influenţei iraniene, asta pentru că, încă din 2003, Iranul a decis să construiască mai mulţi poli de putere pentru a nu comasa întreaga autoritate politico-militară în mâinile unui lider care, într-un viitor incert ar putea schimba taberele aliate. Acesta este şi motivul pentru care armata irakiană este una slăbită, având continuă nevoie de sprijinul mai multor miliţii şiite în luptele sale împotriva ISIS.

Astfel, în Irak există trei lideri importanţi ai comunităţii şiite, fiind vorba de: Premierul Abadi, Ammar al-Hakim (liderul Consiliului Suprem Islamic) şi Muqtada al-Sadr, important cleric şi lider al miliţiei Saraya al-Salam.

Foarte interesant este faptul că al-Sadr a susţinut încă din vara anului 2015 o serie de proteste în regiunea şiită din Irak, cu precădere în oraşele Basra, Najaf şi Karbala, făcând apel la unitatea irakiană şi acuzând în mod direct Iranul pentru implicarea în evenimentele din Irak. Paradoxal, mişcarea iniţiată de Sadr coincide cu perioada în care Arabia Saudită îşi retrimitea după 25 de ani un ambasador la Bagdad.

În mod cert, Arabia Saudită nu numai că va susţine discursul takfirist şi triburile sunnite din Irak, dar va încerca să sprijine disensiunile în rândul şiiţilor pentru a fructifica orice şansă în favoarea sa. Într-un Irak post –ISIS, fiecare dintre aceste facţiuni vor dori să acceadă la putere, iar petro-dolarii vor putea găsi pârghiile necesare pentru a alimenta tensiunile deja existente.

Nu în ultimul rând, pentru a limita influenţa iraniană din Irak, saudiţii vor coopera în strânsă legătură cu statul turc, iar ultimele evenimente bilaterale între cele două ţări confirmă acest lucru. Sigur, poate părea un paradox faptul că Ankara şi Teheranul pot coopera în cazul Siriei, dar vor rivaliza în teatrul irakian, însă acest lucru demonstrează în esenţă că centrele de putere din Orientul Mijlociu acţionează în paradigma realistă a relaţiilor internaţionale.

În data de 8 februarie 2017 ministrul de Externe saudit a avut o întâlnire cu omologul său turc, pentru ca mai apoi cele două state să lanseze Consiliul de Cooperare Strategică, instituţie economico-militară prin care îşi propun, printre altele, conturarea unui plan de acţiune în Siria şi Irak.

Nu în cele din urmă, vizita lui Erdogan la Riyad, din data de 13 februarie 2017, a conturat planul saudito-turc privind gestionarea evenimentelor din Irak, iar declaraţiile lui Erdogan din 14 februarie 2017, în care acuza „naţionalismul persan”, arată că axa sunnită se va opune intereselor regionale ale Iranului.

Consolidarea axei sunnite este în esenţă una dintre cele mai mari realizări ale politicii externe saudite post –Primăvara Arabă, Riyadul reuşind să rămână, cel puţin deocamdată, singurul rival al Iranului în lupta pentru statutul de hegemon regional.

Viitorul Irakului post-ISIS rămâne unul incert, greu predictibil cu exactitate în momentul de faţă, chiar dacă printre posibilele scenarii putem enumera:

• secesiunea: divizarea Irakului în trei noi state, pe baza clivajelor etno-sectare (sunniţi, şiiţi, kurzi);
• federalizarea;
• ascensiunea unui nou regim autoritar;
• independenţa Kurdistanului irakian;
• continuarea războiului civil;
• intervenţie militară externă: Iran /statele arabe / NATO / SUA

În mod cert însă, situaţia din Irak este interdependentă de cea din Siria, motiv pentru care stabilitatea Levantului depinde inevitabil de ambele state. Iar nu în cele din urmă, dincolo de interesele marilor puteri de pe scena internaţională, viitorul Siriei şi Irakului va depinde inevitabil şi de interesele şi negocierile dintre puterile regionale ale Orientului Mijlociu.