A Xi sau a nu fi!
0
Ce se va întîmpla după alegerile din Italia? Nimic. O explozie între ruine produce tot ruine. Un urlet dezordonat a gonit de la pupitru partidele birocratice ale centrului. Italienii au comunicat nimănui şi în special surzilor că sînt speriaţi de viaţa pe care o trăiesc.
Lumea a lăsat baltă preferinţele de partid şi a votat tot ce alerga în jur cu o negaţie în gură. Dar comedia o va lua de la cap. Administraţiile italiene, inclusiv cele ce vor veni, nu au rival în materie de simulacru şi tergiversare.
Piaţa de miracole e mare şi ieftină în Italia. Aşa de pildă, pînă şi Emilia Romagna, ultima republică sovietică europeană, a refuzat să voteze stînga. Paştele şi învierea vin curînd dar fac, deja, figură de minuni secundare. Pe de altă parte, pentru nişte alegeri care au avut loc la Berlin, rezultatele din Italia sînt normale. Conducătorii au arătat că sînt o trupă de stranieri care nu pricepe boabă de italiană. Alegătorii au demonstrat că nu mai înţeleg la ce le mai trebuie conducători. Elitele şi poporul şi-au vorbit pe şleau. Dar numai pentru a întări vacarmul care însoţeşte, de regulă, prăbuşirile.
După şase luni de licitaţie, Angela Merkel a vîndut tot ce mai avea prin casă, a cedat ministere cheie şi a adus la conducerea partidului rivali periculoşi.
Dramoleta italiană ascunde o tragedie istorică. Marile idei politice ale lumii postbelice şi Europa cu care ne-am obişnuit sînt compromise. Declinul e declarat şi ireversibil. Pe scenă urcă, la intervale egale, provocatori daţi jos de alţi provocatori, daţi jos de alţi provocatori, daţi jos de alţi provocatori, înlocuiţi, la final, de figurile vechi adunate în vreo alianţă de pripas. Peste tot în Europa de Vest, democraţia centristă e fragmentată. O colecţie de guverne minoritare şi alianţe care fac din căsătoriile aranjate o glumă senină arată că politica nu mai stă pe sprijin popular ci pe aritmetici speculative post-electorale.
După şase luni de licitaţie, Angela Merkel a vîndut tot ce mai avea prin casă, a cedat ministere cheie şi a adus la conducerea partidului rivali periculoşi. Totul pentru a meşteri o Lego-coaliţie care o ţine la putere pe Angela Merkel. Şi pentru a da consensului sterp al centrismului european încă patru ani de banalitate şi paralizie executivă. Noua normalitate spune că, la fiecare rînd de alegeri, crize de nervi populare scutură sistemul iar sistemul denunţă mecanic huliganismul alegătorilor. Dar realitatea e mult mai bolnavă. Alegătorii au înţeles că împart aceeaşi ţară cu elitele în calitate de toleraţi. Şi au toate motivele să facă. Mai precis două.
Mai întîi, prizonieratul economic impus de moneda euro. Mecanica dură a zonei euro a adus Germaniei, doar anul trecut, un excedent de 300 de miliarde de euro. Cine vrea să vadă cu ce s-a ales Italia poate lua avionul pînă la Catania, alături de mii de badante, muratori şi irregolari romeni. Acolo va avea privilegiul să îi observe nemijlocit pe localnici, făcînd coadă la concursul de dosare pentru postul de măturător sau gardian public. Un şomaj permanent şi rîios a lăsat pe bară 50% din tineri. Cine are 100 de euro în buzunar şi-l coase şi tace mîlc sau discută despre orice altceva cu prietenii. Furia clocoteşte, încinsă de resentiment. Evident, italienii nu au uitat faimosul coup d’etat bureaucratique din 2011. Atunci, Comisia Europeană l-a îndepărtat pe Primul Ministru Berlusconi şi l-a instalat pe Mario Monti, fost Comisar şi om de casă al birocraţiei UE. După 6 ani de conducere de la Berlin, prin Bruxelles, italienii au declarat făcătura falită. Mai bine răpuşi de ai noştri decît de ai noştri modificaţi genetic.
A doua nenorocire tăioasă ca un polizor uitat în carne şi în priză e migraţia. De la Merkel citire, nu există binecuvîntare mai mare. Italienii şi alte neamuri europene care au cutezat să nu îşi uite la timp numele simt cu totul altceva: o asfixie agravată de umilinţă. Italia e înţesată de africani veniţi pe Mediterană. Unii în drum spre Germania şi Scandinavia - patriile lor strămoşeşti şi protectoare. Alţii se învîrt prin Italia şi fac sumarul jurnalelor de seară: bătăi, jafuri, conflicte pe masă şi casă cu localnicii care n-au parte de asemenea bunătăţi de la primărie.
Am ajuns la limita politicii. Ce e dincolo nu se ştie. Căci revolta societăţilor europene nu e o revoluţie. E, mai degrabă, un testament scris la nervi.
În faţa acestor suferinţe, lumea oficială a statelor vest-europene a decis, pur şi simplu, că are dreptate. Că prescripţiile ei care cer virtute economică şi umanism automat nu pot fi puse în dubiu decît de fascişti, populişti şi alte căzături reacţionare. Că discursurile şi deciziile lumii de la vîrf sînt, prin definiţie, expresia celei mai înalte concepţii politice cunoscute de civilizaţia occidentală - fie-i ţărîna uşoară şi datoriile publice mici! Europa conducătoare a decretat că a atins apogeul artelor guvernării, fără să bage de seamă că o asemenea atitudine nu e altceva decît inerţie.
Viaţa a continuat sub ocupaţia ideologică a consensului centrist-democratic. De o parte, sfera oficială convinsă, papal, de propriul statut infailibil. De cealaltă parte, în plin nicăieri, societăţi turbate că nu se pot face auzite. Asta a dus la revoltele care vin şi lasă în urmă goluri de autoritate cu fiecare rînd de alegeri, în Franţa, Germania, Italia, Olanda, Marea Britanie. Am ajuns la limita politicii. Ce e dincolo nu se ştie. Căci revolta societăţilor europene nu e o revoluţie. E, mai degrabă, un testament scris la nervi.
Nimeni, nici corifeii, nici supuşii nu mai pot concepe, măcar teoretic, o transformare radicală, deşi semnele care anunţă sfîrşitul de drum vin din toate părţile. Astfel, marii cîştigători ai alegerilor din Italia sînt un partid inspirat de ideile neo-marxiste ale economistului pop T. Pikkety şi un partid de furioşi analfabeţi economic ai dreptei. Nici unii, nici alţii nu pot guverna fără să o facă suficient de lată pentru a aduce înapoi pramatiile centriste. Însă rătăcirea Europei sub conducerea propriei derute e doar secţiunea de budoar a căderii. Din afară, ameninţă forţe cu adevărat neiertătoare.
Democraţia europeană e, pentru prima oară, în faţa unei contra-demonstraţii credibile şi, prin asta, devastatoare. După 30 de ani de export de progres şi descîntece pluraliste, profesorii de la catedra europeană de îndreptări de barbari au aflat că au vorbit în pustiu. Şi că pustiul vine peste ei. Că au făcut figură de ageamii spilcuiţi, în faţa unor bestii răbdătoare. Rusia şi, în primul rînd, China au demonstrat că dezvoltarea şi democraţia nu se presupun. La capătul axiomei europene care susţine că statele autoritare pot fi democratizate prin instituţii, programe, saturaţie ONG, comerţ şi concesii stă un eşec formidabil. Sau un succes insidios al tartorilor rus şi chinez. Şi asta exact în clipa în care Europa suferă, intern, de anemie publică şi transă politică.
Xi Jinping şi-a acordat funcţia de Lider pe viaţă al Chinei. Putin nu renunţă la alegerile în care candidează singur şi, în plus, dă lecţii de banditism aplicat în Siria şi Ucraina.
Acum 30 de ani, într-un moment în care lumea occidentală s-a crezut necuprins de puternică, a apărut convingerea tembelă după care Rusia şi China ard de nerăbdare să se democratizeze. Asta presupunea, printre alte năzbîtii paranormale, că Partidul Comunist Chinez e gata să se lanseze într-o aventură care i-ar putea fi fatală. Şi că Rusia are de gînd să se prezinte cu flori la graniţa cu fostele republici sovietice. Rezultatul e un pic diferit. Xi Jinping şi-a acordat funcţia de Lider pe viaţă al Chinei. Putin nu renunţă la alegerile în care candidează singur şi, în plus, dă lecţii de banditism aplicat în Siria şi Ucraina. Între timp, economia chineză sare peste ratele de creştere verosimile şi a terminat de cumpărat lumea a treia, din Africa pînă în America de Sud.
Deodată, ceva a devenit clar şi de nerostit. Modelul occidental e contestabil. Ah! Unde e trecutul! Unde sînt vremurile pedagogiei fără replică. Era normal şi uşor să conteşti un eşec evident, aşa cum a fost cazul regimurilor comuniste, în timpul războiului rece. E cu totul altceva să faci observaţii unor regimuri care îţi stabilesc agenda externă şi te concurează economic. E tot mai greu să îţi meditezi elevii, dacă ţi-au pus pază la poartă sau ţi-au cumpărat casa, strada şi cartierul. Dar pierderea de voce şi prestigiu e încă mai gravă.
Modelul occidental e lovit de un contraargument încă mai toxic: caracterul relativ al luptei cu corupţia. Multă vreme, nimic n-a putut umbri strălucirea etică a campaniilor anti-corupţie administrate, sub patronaj democratic-occidental, în stepele pre-moderne ale Eurasiei. Mai nou, la soare te poţi uita dar la anti-corupţie da.
Dacă, aşa cum a dat semne la Congresul de săptămîna trecută, PSD face joncţiunea cu briza autoritară care cîştigă viteză în muzeul democratic şi dacă face măcar o şosea, s-a terminat!
Predica a fost întreruptă de aşa numita curăţenie impusă, în 2013, imediat după instalare, de Xi Jinping. Înscăunat lider de partid, Xi a anunţat un tsunami anti-corupţie şi a trecut la treabă mai repede ca un cutremur. Mai întîi, a fost treierat partidul. Destui rivali potenţiali au fost arestaţi pentru corupţie şi au sfîrşit la puşcărie chinezească sau, un pic mai bine, în faţa plutonului de execuţie. Apoi, Xi a măcelărit administraţia de nivel mediu şi mic. Oamenii de rînd nu trebuie să mai dea şpăgi la primărie şi mită după controalele de fisc sau sanitare. În consecinţă, Xi e venerat jos şi temut sus. Şi tot în consecinţă, curăţenia lui Xi a demonstrat ceva inacceptabil: campaniile anti-corupţie nu sînt un monopol liberal şi pot sluji perfect ca bază de putere sau chiar la consolidarea unui regim autoritar.
Toată lumea bănuia că votul din Italia va înlesni impasul comun european. Nu e puţin lucru din partea unui stat fondator UE. Dar noutatea e alta. Ea înaintează spre Europa cu viteza unui asteroid şi poate fi rezumată cu un haiku geopolitic ultimativ: a Xi sau a nu fi!
Prin urmare, veşti bune pentru Guvernul Vasilica Viorica şi trupa de gloabe din jur - sau globine, cum, desigur, îşi alintă Primul Ministru colaboratorii apropiaţi.
Dacă, aşa cum a dat semne la Congresul de săptămîna trecută, PSD face joncţiunea cu briza autoritară care cîştigă viteză în muzeul democratic şi dacă face măcar o şosea, s-a terminat! Ne paşte pesedernitatea! PSD va pregăti în calitate de guvern-organizator bicentenarul Unirii. Singura speranţă vine dintr-o anomalie fiziologică repetată care pune în funcţiune creierul PSD mult după sistemul digestiv.
Se încarcă comentariile...
