Marele Zid Rusesc. Şi vulnerabilităţile  care ne apar şi dinspre Vest

Fragment din coperta ediţiei FP România nr. 40

Vladimir Vladimirovici Putin lucrează la proiectul „Marelui Zid Rusesc” de apărare faţă de „agresiunea” Vestului – deşi încă nu îi este clar unde va fi amplasat acesta. În paralel, avem de notat că relaţia Austriei cu Rusia poate deveni subiect de vulnerabilitate pentru securitatea naţională; atenţia noastră ar trebui să fie distribuită în aceeaşi măsură spre graniţa de vest a României, nu numai spre cea de est. De Liviu Mureşan

Fragment dintr-un amplu articol publicat în ediţia FP România nr. 40 (iunie/ iulie 2014)

(...) Venirea la putere a lui Putin a marcat începutul revenirii Rusiei din declinul înregistrat în perioada post-URSS. Trendul de creştere a preţurilor la materii prime şi energie nu i-a oferit doar resurse financiare importante, ci şi posibilitatea de a creşte economic fără o liberalizare importantă, care fusese deja discreditată în timpul tranziţiei eşuate de la începutul anilor 1990. Industriile strategice ruseşti s-au menţinut subordonate Centrului, pentru a fi adăugate la panoplia de „arme strategice” ale Rusiei, dintre care cea mai faimoasă este cea energetică, cu care este subminată puterea colectivă a Uniunii Europene şi în jurul căreia se coagulează Uniunea Eurasiatică. 

Marşul puternic al Rusiei către această construcţie, fie că vecinii săi caucazieni şi central asiatici o doresc sau nu, se datorează rolului central pe care şi-l rezervă Rusia în controlul asupra spaţiului eurasiatic. Războiul din Georgia, ca preambul la criza din Ucraina, este un eveniment considerat drept primul semnal de alarmă cu privire la trecerea Rusiei într-o nouă fază de asertivitate şi dominanţă în vecinătatea sa strategică. Alarma a fost, de asemenea, şi de partea ţărilor care au ajuns să depindă, în mod real sau psihologic, de parteneriatele strategice cu Vestul pentru garantarea securităţii în faţa unui adversar istoric perceput ca fiind agresiv sau revanşard, fie că acesta se numeşte Rusia, China sau Iran. Analistul american Ross Douthat vedea ca inevitabil faptul că o ţară suficient de îndrăzneaţă va expune bazele şubrede ale securităţii mondiale bazate pe o profuziune de parteneriate fondate pe retorică şi nu pe substanţă sau, cu atât mai puţin, pe gândire strategică. (...) 

Ordinea mondială post-1989 şi, în special, extinderea NATO către Est au reprezentat o provocare la adresa unui precept fundamental al securităţii ruseşti. De la peste o mie de kilometri între graniţele URSS-ului şi NATO în timpul Războiului Rece, aderarea balticilor a plasat Alianţa la numai 100 de kilometri de Sankt Petersburg, al doilea cel mai important oraş rusesc. NATO, în absenţa unui obiectiv clar definit, a venit în întâmpinarea cererii de garanţii de securitate din partea esticilor, încurajând astfel reintegrarea lor în familia europeană. Pe de altă parte, NATO pare să fi acceptat, în perioada de maximă vulnerabilitate a Rusiei, nevoia ei de a avea un spaţiu tampon, obţinând un accept al Rusiei în favoarea „abandonării” unor foşti sateliţi în schimbul garanţiilor că NATO nu va plasa arme strategice sau forţe convenţionale majore în spaţiul ce urma a fi integrat.

Dezechilibrul se menţine şi astăzi, aşa cum evidenţiază următoare statistici: în anul 2012, conform unui raport al Institutului Internaţional pentru Studii Strategice, 23 din 28 de baze europene ale NATO se află în Vestul Europei, numai 150 de soldaţi americani din peste 66.000 plasaţi în Europa se aflau în Est şi nici o armă nucleară nu se află la Est de Berlin. Practic, trupele NATO din Est sunt cele ale ţărilor estice, cărora li se face „un rebranding” statistic. Situaţia se va schimba, cel mai probabil, încetul cu încetul, însă dezechilibrul militar dintre Rusia şi vecinătatea sa europeană se va menţine. 

Focusul Vestului asupra promovării valorilor sale a contrastat cu pragmatismul rusesc în privinţa intereselor proprii. Pentru Vest, integrarea Ucrainei în UE şi  NATO reprezintă, în primul rând, o parte a unui proces transformator pentru economia şi societatea ţării respective, aşa cum a fost pentru Polonia şi România. Pentru Rusia, însă, ea reprezintă o ameninţare existenţială, ceea ce a forţat-o să recurgă la tot arsenalul dezvoltat în ultimii ani pentru a menţine status quo-ul, sau a genera un nou scenariu care să îi menţină interesele (federalizare, alipire teritorială a regiunilor rusofile etc).

Rusia a dezvoltat o serie de instrumente foarte eficace pentru destabilizarea unui adversar sau subminarea unităţii unui bloc de adversari – de la arhicunoscuta armă energetică şi stimulente sau sancţiuni financiare sub formă de investiţii, împrumuturi sau restricţii la export, mergând până la atacuri cibernetice, infiltrarea minorităţilor ruseşti, manipularea legilor internaţionale s.a. Să nu uităm că Rusia se dovedeşte unul dintre cei mai abili utilizatori de actori non-statali, printre care se numără companii de stat si private, grupuri de interese, oligarhi, grupuri de crimă organizată sau diaspora rusească. Chiar şi pentru ţări care s-ar considera, nominal, dincolo de ameninţările militare ruseşti, influenţa rusească se poate resimţi prin intermediul terţilor.

În cazul României, un lucru mai puţin cunoscut publicului larg este faptul că prezenţa importantă a Austriei în economia noastră naţională, ţară care deţine legături financiare importante cu Rusia (ultima oră: Reuters: Gazprom negociază cumpărarea a 24,9% dintre acţiunile OMV), poate deveni subiect de vulnerabilitate pentru securitatea naţională. În acest context, ar merita subliniat faptul că atenţia noastră ar trebui să fie distribuită în aceeaşi măsură spre graniţa de vest a României şi nu numai spre cea de est. (...) 

După mai bine de două decenii de construcţie a unui mediu de securitate post Război Rece, acesta, departe de a fi perfect, a permis evoluţii istorice în Europa ca întreg cât şi în fiecare ţară în parte – inclusiv în Rusia. După acţiunile întreprinse în ultimul timp, Rusia trebuie să primească un răspuns pe măsură din partea Vestului. Pasul următor ar fi ca toată lumea să se aşeze din nou la masa tratativelor pentru o reconstrucţie a încrederii, la un nou format de cooperare şi securitate pentru deceniile care vin. Probabil că multe lucruri nu vor mai putea fi ca înainte, însă efortul trebuie făcut.

În ceea ce îl priveşte, chiar dacă Vladimir Vladimirovici Putin este tentat acum să construiască un „Mare Zid Rusesc” la graniţa sa vestică, el nu ar trebui să uite că marile provocări ale Rusiei vor veni mai puţin din afară cât din interiorul acestui cel mai mare teritoriu naţional din lume...

Liviu Mureşan este fondatorul şi preşedintele executiv al Fundaţiei EURISC – Institutul European pentru Risc, Securitate şi Managementul Comunicării şi profesor asociat la Academia de Studii Economice din Bucureşti.