Articol realizat de Andrea Frontini, policy analyst la European Policy Centre (EPC) în BruxellesVersiunea extinsă si integrală a articolului poate fi accesată pe Defence Matters.
 
În general, în perioadele de incertitudini profunde, nu doar pentru securitatea Europei, dar, chiar pentru viitorul integrării europene, investiţia în cooperarea de securitate si în apărarea colectivă a Europei ar putea reprezenta o opţiune responsabilă, chiar vizionară. 
 
Planul recent franco-german de a consolida PESC (Politica Externă şi de Securitate Comună), precum şi cooperarea europeană în materie de securitate şi apărare în general, ar putea avea un rol foarte important. Scopul acestei iniţiative are două obiective. Pe de o parte, imperativul unui răspuns politic coerent la multiplele provocări şi ameninţări care afectează Europa, reprezintă în mod clar un nou impuls dat cooperării în sfera apărării şi în domeniul securităţii - şi chiar pentru o posibilă integrare de sine stătătoare - prin intermediul Uniunii Europene. Pe de altă parte, o mai amplă colaborare trans-europeană prin intermediul UE, reprezintă un răspuns oarecum pragmatic la provocarea implicită de a păstra un sistem de apărare şi de securitate funcţional în toată Europa, într-un moment de încetinire a creşterii economice, şi pe fondul  bătăliei dintre diversele establishment-uri militare de a inversa tendinţa de reducere a bugetelor de apărare din ultimul deceniu.
 
Planul franco-german prezintă două avantaje potenţiale: vine de la două dintre cele mai importante capitale europene, în special Berlinul (pe fondul ambiţiilor de politica externă şi de securitate exprimate de către actuala conducere germană), şi se pare că în mare parte propunerile sunt compatibile cu procesele şi mecanismele existente ale UE. Dacă ne uităm la conţinutul propriu-zis al propunerii, planul franco-german include, cu siguranţă mai multe referinţe spre o integrare de facto condusă de UE a structurilor şi mijloacelor de apărare, inclusiv prin stabilirea unui Cartier General pentru PESC, crearea de structuri de comandă pentru partajarea activelor militare, prin revitalizarea grupurilor de luptă ale UE, activarea restantă a unor „clauze latente” ale Tratatului de la Lisabona precum cooperarea structurată permanent sau utilizarea fondurilor UE pentru finanţarea cercetării militare.
 
Există, desigur, limite concrete privind gradul exact de integrare ce trebuie atins pe termen scurt, iar planul în mod clar nu are scopul de a forma nicio entitate supranaţională UE - să nu mai vorbim de o „Armata Europeană” – care sa fie responsabilă de planificarea şi punerea în aplicare a politicilor de apărare şi de securitate în Europa. Mai degrabă, pare să opteze pentru o armonizare progresivă, pragmatică şi pe o convergenţă pe termen lung, a acţiunilor statelor membre UE în acest domeniu sensibil. 
 
Ce înseamnă toate acestea pentru NATO? Dar pentru relaţia cu Statele Unite? Răspunsul îl găsiţi pe Defence Matters.