Este o zi întunecată pentru Europa, a spus Cameron, adăugând că liderii europeni ar putea regreta toată viaţa decizia luată... preludiu la un rezultat din ce în ce mai previzibil al referendumului din 2017 care va trebui să dea un răspuns la întrebarea crucială dacă Marea Britanie vrea să iasă din UE?

Se poate? Sigur că, tehnic, se poate. Iată ce prevede în acest sens Tratatul de la Lisabona:
 
1.         Articolul 50
 
2.         (1) Orice stat membru poate hotărî, în conformitate cu normele sale constituționale, să se retragă din Uniune.
 
3.         (2) Statul membru care hotărăşte să se retragă notifică intenția sa Consiliului European. În baza orientărilor Consiliului European, Uniunea negociază și încheie cu acest stat un acord care stabilește condițiile de retragere, ținând seama de cadrul viitoarelor sale relații cu Uniunea. Acest acord se negociază în conformitate cu articolul 218 alineatul (3) din Tratatul privind funcționarea Uniunii Europene. Acesta se încheie în numele Uniunii de către Consiliu, care hotărăşte cu majoritate calificată, după aprobarea Parlamentului European.
 
4.         (3) Tratatele încetează să se aplice statului în cauză de la data intrării în vigoare a acordului de retragere sau, în absența unui astfel de acord, după doi ani de la notificarea prevăzută la alineatul (2), cu excepția cazului în care Consiliul European, în acord cu statul membru în cauză, hotărăşte în unanimitate să proroge acest termen.
 
5.         (4) În înțelesul alineatelor (2) și (3), membrul care reprezintă în cadrul Consiliului European și al Consiliului statul membru care se retrage nu participă nici la dezbaterile și nici la adoptarea deciziilor Consiliului European și ale Consiliului care privesc statul în cauză.
 
6.         Majoritatea calificată se definește în conformitate cu articolul 238 alineatul (3) litera (b) din Tratatul privind funcționarea Uniunii Europene.
 
7.         (5) În cazul în care statul care s-a retras din Uniune depune o nouă cerere de aderare, această cerere se supune procedurii prevăzute la articolul 49.
 
Discuţia care se deschide acum este extrem de serioasă şi, în perioada următorilor ani, va domina scena politică europeană. Căci, pe fond, este vorba despre sensul în care se va îndrepta actuala construcţie europeană. Cu sau fără Marea Britanie în UE...
 
...dacă britanicii nu urmează drumul spre o mai mare integrare europeană, vom putea rămâne prieteni, dar sub o altă formă...
 
Jacques Delors, fost Preşedinte al Comisiei Europene (interviu pentru Handselblatt , 28 dec.2012)
 
Cu siguranţă, este nevoie de o decizie vitală care să statuteze, la modul real şi cu toate consecinţele legislative aferente, dacă se va continua procesul construcţiei unui spaţiu unificat al Europei sau dacă ansamblul de ţări membre optează pentru continuarea, cu toate riscurile, a mişcării oarecum cacofonice din acest moment, echilibru mereu instabil şi cu polarităţi variabile între priorităţile naţionale şi cele europene.
 
Bătălia asta are mai multe motivaţii profunde. Pe de o parte, exasperarea reală în faţa imposibilităţii de a transforma actuala formulă de luare a deciziilor, rămasă una inter-guvernamentală, într-una de tip european şi care să confere puteri sporite şi mai multă eficienţă instituţiilor europene care să exercite cu adevărat o guvernare europeană.
 
Pentru a putea avea vreo influenţă în lumea în care trăim, brutală fiindcă este una umană, nu există decât două condiţii. Prima, extrem de importantă, o avem...forţa economică. A doua este capacitatea de decizie. Noi, europenii, ne-am lăsat să ne fie interzisă. Brutalitatea fiind la ordinea zilei, iar criza ne-a demonstrat pe deplin acest lucru, trebuie să avem capacitatea de a decide rapid şi ferm, fie că este vorba despre proiecte ştiinţifice, de contracte comerciale, de reguli de joc, de diplomaţie, de recurs la forţă  şi, cel mai adesea, de o combinaţie între toate aceste dimensiuni. Dar Europa nu mai are pe nimeni la comandă. De unde şi dispariţia ei din zonele unde se decide viitorul lumii. Mai rău chiar, dă impresia că nu-şi doreşte acest lucru sau că, în orice caz, nu e capabilă să facă asta, conferindu-şi regelementările care să facă astfel încât să nu poată fi condusă cu adevărat.
 
Michel Rocard, fost Prim Ministru al Franţei sub preşedenţia lui Francois Mitterand, fost europarlamentar.
 
Pe de altă parte, este vizibil că acesta este în continuare punctul nevralgic identificat cu precizie de Henry Kissinger când se întreba cine oare îi răspunde la telefon în Europa. Nu numele era o problemă, căci numele şi funcţiile sunt definite şi acum în Tratat, ci capacitata persoanelor respective de a lua rapid decizii în caz de criză majoră. Fără să mai treacă, ca acum, prin procesul lung şi complicat al negocierilor cu reprezentanţii tuturor celor 28 de state membre. Chiar şi mai multe în viitorul foarte apropiat.
 
Europa trebuie să se decidă rapid ce statut de putere vrea să-şi acorde sieşi. E urgentă nevoie de asta atâta timp cât negocierea poziţiei sale viitoare pe scena internaţională se face cu un partener major, SUA, prin Acordulul de liber schimb care ar putea permite relansarea economiei europene ...dar pentru asta este nevoie ca politicile europene în domeniu să fie duse într-un spaţiu unitar, cu reglementări unice, cu prevederi clare şi previzibil tocmai prin faptul că este respectat ca atare de toate statele membre, fără deosebire sau derogări de la politicile comune. Exemplul cel mai notabil în acest sens, fiind Marea Britanie.
 
Discuţie teoretică  Deloc, atâta timp cât, la est de UE, se naşte un spaţiu construit în oglindă, cel al Uniunii Eurasiatice, dar şi cu o imensă deosebire: în cazul respectiv nu există nici un fel de discuţie sau de dubiu posibil asupra capacităţii lui Vladimir Putin de a impune legislaţie comună şi predictibilitate administrativă.
 
Un exemplu, poate primul, asupra zonei practice în care se va duce următoarea mare bătălie pentru posibila consolidare a spaţiului european: piaţa comună a energiei. Urmează pe listă, la fel de important, proiectul de atâtea ori evocat dar rămas până acum sub forma unor dosare interesante doar pentru analiştii politici, al politicii comune în materie de politici de apărare şi a unificării, în consecinţă, a capacităţilor de producţie în domeniul militar.
 
Realitatea geopolitică extrem de fluidă a ultimelor luni a arătat că asemenea decizii se impun în urgenţă şi că supravieţuirea proiectului european depinde de voinţa de a putea merge mai departe în singura formulă care ar putea garanta un statut real de putere.
 
Şi dacă nu? Atunci s-ar putea să se dovedească adevărată povestea despre ultimele vorbe de dragoste care se transformă atât de uşor în declaraţii de ură eternă. Sau vom vedea aplicat principiul mai nou care statuează formula socială „friends with benefits”, relaţie incertă bazată pe interese comerciale cu ceva beneficii suplimentare. Dacă este aşa, oare câţi dintre liderii europeni de azi, pe timp de criză şi nevoiţi să adune voturi cu orice preţ, nu ve vor întoarce la vechiul şi infailibilul procedeu al promisiunilor naţionaliste, dându-i rapid dreptate aceluiaşi David Cameron care, pe 19 octombrie 2012, la ieşirea de la un Summit european, a declarat că-şi doreşte „un nou acord european care să cuprindă o procedură de non-participare pe probleme-cheie”.   
 
Dacă va fi aşa, nu vom mai vorbi doar despre un posibil exit al UK din UE. Ci despre un exit al UE din UE.