Tragedia ucraineană: eşecul organizaţiilor internaţionale, nesiguranţa UE şi jocul anticipativ al Moscovei

O femeie şi copilul ei ajunşi în stradă, la Doneţk, după ce locuinţa le-a fost distrusă în atacul forţelor armate ucrainene asupra separatiştilor din oraşul situat în estul ţării FOTO Reuters/ imagine din 14 august

Nimeni nu mai ştie cine ia deciziile, cine ar trebui să spună sau să şi facă ceva, toţi par profund speriaţi de posibilitatea-limită a apariţiei unei situaţii de tensiune majoră cu Rusia. Şi, mai ales, se vede cum raţionamentele economice sunt prioritare în raport cu oricare dintre principiile invocate ca stând la baza sistemului de relaţii internaţionale de după cel de-Al Doilea Război Mondial.

S-a spus că sistemul Naţiunilor Unite avea să creeze mecanismele necesare pentru a preveni conflictele şi va dunce la formule eficiente pentru managementul situaţiilor de criză...Şi ce s-a întâmplat de atunci încoace? Mai ascultă cineva de legislaţia internaţională, mai respectă cineva Carta ONU, mai are vreo eficienţă oarecare intervenţia Secretarului General al ONU, mai sunt utile - la nivelul rezultatelor concrete din teren - infinitele dezbateri de la sediul ONU?

Un exemplu concret  al acestui tip de tragică ineficienţă organizaţională este imposibilitatea de a găsi o soluţie internaţională, folosind mecanismele ONU, pentru situaţia dramatică din Siria, cu cei peste 150.000 de morţi în anii de război civil, cu milioanele de persoane exilate şi cu alte multe milioane care şi-au părăsit locuinţele, siliţi să se deplaseze în alte zone ale ţării. Practic, istoria recentă a ONU este cea a unor eşecuri succesive de a impune prevederile Cartei ONU, document dealtfel absolut obligatoriu pentru toate Statele Membre. Şi pe care fiecare îl ignoră sau îl încalcă atunci când simte nevoia, fără nici un fel de consecinţă.

Exemplul, de regulă, îl dau marile puteri, membre permanente ale Consiliului de Securitate, aflat în acest moment (ca de atâtea ori în trecut) în imposibilitatea de a avea o poziţie coerentă din cauza dreptului de veto deţinut de fiecare dintre cei 5 membri permanenţi, situaţi acum în tabere perfect opuse.

În afară de vorbe, în cazul Ucrainei, ONU nu a făcut şi nu poate face nimic. Absolut nimic. Chiar dacă, pe fond, anexarea Crimeii de către Federaţia Rusă încălca toate principiile jurisdicţiei internaţionale, plus acordurile de la Helsinki, plus prevederile stricte ale OSCE, plus toate reglementările acceptate în domeniul relaţiilor internaţionale şi regimului de convieţuire între state de Consiliul Europei (din care face parte Federaţia Rusă). Chiar dacă, acum, unităţi armate ale Federaţiei Ruse execută incursiuni pe teritoriul unui stat independent şi suveran în scopul de a oferi sprijin unei mişcări separatiste.

S-au căutat explicaţii multiple şi s-au oferit motivaţii diverse pentru mişcările Federaţiei Ruse, dar s-a vorbit cu mult mai puţin despre intenţia profundă care a motivat sprijinirea mişcărilor separatiste din Crimeea şi estul Ucrainei. Dincolo de evidentele câştiguri teritoriale cu implicaţiile lor strategice pe termen lung, suntem în prezenţa unei operaţiuni complexe pe termen lung şi care nu vizează doar acel areal geografic.

Sprijinirea mişcărilor autonomiste, independentiste, finanţare acestora şi a liderilor lor, a campaniilor media şi a acţiunilor multiple de intoxicare, reprezintă cea mai importantă lovitură - pe termen mediu şi lung - pe care Federaţia Rusă o îndreaptă, progresiv, către ţările membre UE. Există mai multe faze ale acestei operaţiuni, toate înscrise mai de demult în manuale specializate, dar întotdeauna noi sunt motivaţiile contextuale şi modul în care profesioniştii în domeniu reşesc să reunească personaje carismatice credibile în momentul propice.

Prima etapă, cea care este deja activată, are la bază implantarea în conştiinţa publică a unei idei care trabuie să devină steag de luptă: problema minorităţilor de pe teritoriul unui stat nu reprezintă o chestiune de politică internă, una care ţine de exercitarea atributelor de suveranitate naţională, ci trebuie să fie automat ŞI responsabilitatea ţării care-şi revendică minoritatea respectivă ca „fraţi de sânge". Atenţie, mare atenţie, căci dacă asta a fost relativ indiferent pentru ţările membre UE, ca o istorie ca se desfăşura departe de frontierele lor, problema poate foarte curând să apară, pusă exact în aceeaşi termeni, chiar în interiorul UE, de către lideri politici deveniţi, brusc, marii apărători ai Moscovei şi politicii sale. Cum este domnul Orban în numele Ungariei...Şi uitaţi-vă că, tocmai acum, în această lună de august a tuturor pericolelor la graniţa de est a UE, urmează să apară documentul UDMR privind autonomia Ţinutului Secuiesc şi se declanşează, iarăşi exact pe această temă, o tensiune diplomatică marcată între România şi Ungaria.

Cât de aproape sau cât de departe suntem ca aceeaşi discuţie să apară - inclusiv ca temă electorală majoră - în Republica Moldova? Este posibil ca factorii de criză de acest gen să se se multiplice în ţările Parteneriatului Estic (deja, în cazul Ucrainei, cer indepenţa ungurii din regiunea Transcarpathia) şi ele să se propage în comunităţi sensibile aflate în alte ţări de la graniţa de est a UE, ţările baltice, spre exemplu.

Deocamdată, nu putem să constatăm o evidenţă: profitând de o politică externă şi de securitate incoerentă şi temătoare a UE - cea pe care încă o mai coordonează baroneasa Ashton - Federaţia Rusă a reuşit să creeze o foarte importantă breşă de securitate în interiroul UE, acum dezbinată de poziţii contradictorii privind continuarea procesului de aplicare de sancţiuni Moscovei, cel puţin trei state, Ungaria în primul rând, apoi Slovacia şi Republica Cehă, obiectând împotriva sancţiunilor respective pe care le consideră contra-productive.

Ne aflăm într-n moment de criză majoră, alimentat de toate aceste cauze, dar potenţat, la fel de important, de paralizia evidentă în care se află organizaţiile internaţionale, incapabile să facă faţă unui joc de şah anticipat pe mutări multiple de strategii profesionişti de la Moscova. Fudal pe care se produce, la fel de limpede, o decredibilizare a Occidentului şi capacităţii sale de reacţie,  a unităţii de care poate da dovadă în faţa unei certe ameninţări externe.

Etapa a doua a acestui joc extrem de periculos este introducerea unui dubiu major asupra puterii de reacţie a UE şi NATO faţă de o altă mişcare de tip Crimeea sau în contextul declanşării unei multitudini de mişcări separatiste în interiorul spaţiului acoperit de aceste organizaţii. Operaţiune clasică de dezinformare, parte a războiului psihologic.

Asta în contextul în care, cel puţin formal, niciuna dintre cele două organizaţii nu au prezăvute mecanisme comune specifice de securitate pentru a răspunde unor asemenea ameninţări, totul fiind concentrat pe ideea ameninţărilor externe.

Nu aşa a procedat şi Federaţia Rusă, parte a Organizaţiei de Cooperare de la Şanghai care are o componentă militară (echivalentul exact al Forţelor de reacţie rapidă ale UE şi NATO) ce are printre atribuţiile sale statutare intervenţia împotriva mişcărilor separatiste şi teroriste.

Aceasta este miza reală, fundalul pe care se desfăşoară ceea ce vedem acum ca evenimente spectaculoase şi pe care, din păcate, le privim ca elemente de tip Breaking News aparţinând unor alte lumi, unor alte realităţi. Cu mentalitatea specifică struţului, sperând, în continuare, că dacă ne face că nu vedem, poate nu ne văd nici alţii. Dar jocurile continuă, acum într-atât de aproape de noi, încât chiar nu ar mai trebui să le ignorăm...