SUA, alungată din Europa? Timpul alegerilor strategice fundamentale

0
0
Publicat:
Ultima actualizare:
Preşedintele american Donald Trump şi preşedintele Consiliului European Donald Tusk FOTO EPA
Preşedintele american Donald Trump şi preşedintele Consiliului European Donald Tusk FOTO EPA

Ultimul Consiliu European a avut rezoluţii în linia deja lansată de Declaraţia de la Roma, care a lansat perioada de doi ani de reflecţie privind viitorul Europei.

Însă până să reflecteze cineva cu adevărat la perspectiva evoluţiei Uniunii Europene, a relansării şi reenergizării proiectului european, înainte chiar de alegerile din Germania, din toamnă, decizii subtile, documente alambicate şi discuţii interne au lansat deja linii de dezvoltare ascunse îngrijit sub exprimări nuanţate şi garanţii atent selectate şi repetate.

Pe fond, vedem o schimbare majoră de paradigmă în curs de evoluţie la nivel european. Perspectiva Brexitului în primul semestru al anului 2019, când România va deţine preşedinţia rotativă a Consiliului UE, precum şi alegerea la Casa Albă a lui Donald Trump, un preşedinte neprizat nu numai peste Ocean, dar mai ales în Europa, divergenţele interpersonale Trump-Merkel par să fi lansat o temă noua: SUA, putere europeană, alungată din Europa. Şi totul ascuns sub faldurile proiectului de decenii al Apărării Europene, în forma populară, de uz general a Armatei europene, denumită formal PESCO - Colaborare Structurată în domeniul apărării europene.

Subiectul introduce, în fapt, un timp al alegerilor dificile, pe care le exclude expresis verbis în documentele finale ale reuniunii. Ba şi cu garanţii ale doamnei Merkel că nu vom fi siliţi niciodată să alegem între NATO şi UE, între SUA şi Europa. Totuşi, fondul politic al mişcărilor actuale, calificate drept „istorice”, anunţă, în fapt, tocmai o alegere de această natură, împachetată mult mai subtil şi pe care o facem zi de zi, chiar de astăzi. Suntem ca în teoria salamului din care înghiţim pas cu pas câte o felie, până ajungem să mâncăm, fără să vrem, întreg salamul.

Dincolo de schimbarea de paradigmă şi lansarea formulelor cuprinse în PESCO, de încercarea mării cu degetul de către unii aventurieri, doar-doar ne iese ceva, pe undeva, eventual în industria de apărare, subiectul este fundamental şi necesită o dezbatere majoră la nivelul societăţii. O dezbatere calificată, care reclamă prezentarea poziţiilor clare, opţiunilor, nuanţelor, abordărilor şi care reclamă în egală măsură responsabilitatea conducătorilor politici, angajarea deplină a elitei şi explicarea pentru o decizie calificată, democratică, a întregii societăţi. E TIMPUL ALEGERILOR STRATEGICE FUNDAMENTALE! A venit!

În egală măsură, e un moment în care trebuie să cântărim aspiraţiile, nivelul de ambiţie şi viziunea de dezvoltare a României în oglindă cu posibilităţile, realităţile şi modalităţile concrete, cu capacitatea administrative reală de aplicare ale lor. E bun şi frumos aerul rarefiat al marilor teme strategice, ne-a săltat inima de bucurie, încredere şi mândrie când Preşedintele Iohannis a ajuns la Washington, în Biroul Oval, pe peluză, iar imediat după aceea în discuţii cu cancelarul Angela Merkel şi proaspătul preşedinte francez Emmanuel Macron. Însă rolurile, angajamentele şi opţiunile României trebuie consolidate de un guvern coerent şi stabil, de ce nu de unitate naţională, dar şi realist şi responsabil, capabil să aplice orice angajament asumat şi să pregătească alegerea fundamental democratică a opţiunilor României.

Dezbaterea despre viitorul European ar trebui să aibă baze mai solide decât opţiunile politice sau soluţiile individualiste.

O Românie ce rămâne pilon de stabilitate la frontiera UE şi NATO, condamnată de geografie şi contiguitatea spaţială să se afle dincolo de ţările de la Visegrad şi nu în Occidentul şi miezul integrationist al Europei, unde aspiră să intre. De aici şi nevoia abordării pragmatice a relaţiilor cu vecinătatea imediată contiguă, pe poziţii pragmatice dar şi realiste, pentru că la Berlin şi Paris ajungem prin Ungaria, Cehia, Slovacia chiar şi cu avionul.

În rest, dezbaterea despre viitorul European ar trebui să aibă baze mai solide decât opţiunile politice sau soluţiile individualiste. Sondajul Chatham House arată sfârşitul statului bunăstării, dar şi o saturare a proiectelor de natură socială cantitativă - salarii, locuri de muncă, avantaje - care au început să fie înlocuite tot mai mult de aşteptări pe domenii mult mai subtile, ale sociosului profund. Iar tendinţele şi aşteptările elitei şi a cetăţenilor europeni trebuie să fie puse la temelia dezbaterii despre viitorul Europei, cu decizii care trebuie luate după încheierea dezbaterii, nu imediat după lansarea acesteia, pentru a impune o formă de fait accompli. Şi România are un rol major, cu relevanţă istorică comparabilă cu Centenarul Statului Naţional Unitar Român, pe care începem să-l sărbătorim la anul.


Militari germani FOTO general-history.com

Bundeswehr - armata germana FOTO general-history.com

Apărarea Europeană, semnalul schimbărilor majore ale liniilor de forţă europene

În timp ce în România agenda este ocupată de schimbarea de guvern şi luptele politice intra-partinice fratricide, iată că ultimul Consiliul European a mai făcut un pas pe direcţia lansării formulelor moderne ale Apărării Europene. Capabilităţi, trupe, finanţări, cercetare dezvoltare şi dezvoltare industrială inclusiv a întreprinderilor mici şi mijlocii din domeniul Apărării şi paşii spre ceea ce schematic şi naiv se numeşte Armata Europeană. Ei bine, sigur vorbim doar despre început, dar un început considerat „istoric” de toţi cei implicaţi, de la preşedintele Franţei, Emmanuel Macron, la Preşedintele Comisiei Europene, Jean Claude Juncker, şi la Înaltul Reprezentant pentru Politică Externă, Apărare şi Securitate, Federica Mogherini, responsabilă de aplicarea Strategiei Globale de Securitate a Uniunii Europene.

Textul documentelor reuniunii, cu precădere a concluziilor, este unul extrem de atent formulat şi căutat la nuanţă, pentru a evita controversele anterioare şi contrapunerile de tonuri şi accente între UE şi NATO, între Europa şi SUA. Şi Preşedintele Klaus Iohannis a subliniat acest aspect, rezultat şi din discuţiile sale cu doamna Merkel: Nu vom fi puşi în postura de a alege. Asta o spun chiar cu exces de nuanţe şi atentă alegere a cuvintelor, frizând calofilia, documentele publice ale Consiliului European: Cooperarea şi complementaritatea cu NATO, potrivit declaraţiei comune de la Varşovia, relaţia transatlantică UE-NATO fiind cheie pentru securitatea şi apărarea Europei; referinţa la un set de acorduri, rezoluţii ale Consiliului European şi prevederi din tratatele UE care consolidează baza normativă şi de acord politic al documentelor.

Totuşi, Consiliul European introduce un set de formule de cooperare europene distincte de cele transatlantice, chiar dacă asumat complementare, precum: dezvoltări comune de capabilităţi europene şi creşterea investiţiilor în domeniul militar; un Fond European pentru Apărare, cu investiţii în cercetare şi dezvoltare de capabilităţi; un Program de Dezvoltare a Industriei de Apărare Europene, de producere de capabilităţi militare europene; criterii şi angajamente de participare la cele mai importante misiuni ale Uniunii în vecinătate, cu termene stricte şi ferme de implementare (şi repetarea obsesivă a incluziunii în planurile naţionale, a complementarităţii şi respectării angajamentelor statelor faţă de NATO şi ONU); dezvoltarea Grupurilor de Luptă care să fie desfăşurate pe baza unei finanţări comune europene; iniţiative deschise către toţi membrii şi angajate de cei care vor să le facă, sub forma întăririi integrării la nivel european în domeniul Securităţii şi Apărării.

Abordarea României pentru această decizie politică de creare a unei dimensiuni militare europene, oricum ar fi ea numită, este aceea de a fi acolo, alături de partenerii europeni.

În fapt, semnificaţia politică a PESCO, de Colaborare Structurată în domeniul apărării europene - nu cea legală, juridică, faptică, plasată clar în spaţiul complementarităţii cu NATO şi colaborării euro-atlantice - este crearea unui nivel de ambiţie pentru statele europene doritoare să participe la această iniţiativă ce împinge spre capabilităţi distincte şi misiuni suplimentare, dar şi la investiţii suplimentare în componenta europeană a Apărării şi industriei de Apărare, admiţând o dezvoltare importantă de capabilităţi cu tehnologie competitivă sau dezvoltarea nişelor de armament cu înaltă tehnologie existente deja la nivel european.

Abordarea României pentru această decizie politică de creare a unei dimensiuni militare europene, oricum ar fi ea numită - distinctă de NATO, cu certitudine, oricât am numi-o complementară - este aceea de a fi acolo, alături de partenerii europeni, pentru a vedea cum se dezvoltă, a fi în primul cerc de integrare şi poate chiar cu câştiguri pentru industria românească de profil. Însă am depăşit demult starea de naivitate colectivă atunci când vedem câteva semnale clare ce arată evoluţia subiectului: capabilităţi şi misiuni distincte şi separate de SUA şi NATO, formule de competiţie asumată cu SUA, uneori transpare din nivelul de ambiţie şi tentaţia unora de antagonizare a Statelor Unite, folosind ieşirea Marii Britanii din UE şi prezenţa la Casa Albă a impopularului (la nivel european) Donald Trump.

Această realitate şi elementele de subtext politic pe care le implică pot sublinia o gândire pragmatică, a planului de rezervă dacă relaţia transatlantică nu se menţine la nivelul funcţional actual pe termen mediu sau dacă apar teme distincte sau abordări contradictorii transatlantice. Pe de altă parte, relevanţa este profundă şi arată fără dubiu că trăim timpul alegerilor fundamentale strategice. Acest timp vine zi de zi, îl resimţim acut azi dacă ştim subtextul şi simţim deciziile din spatele documentelor. Întrebarea este cum ne pregătim de alegerea fundamentală, dacă şi cât ştie publicul român, dacă e capabil să decidă singur şi în cunoştinţă de cauză, dacă o elită îşi poate asuma singură alegerea, dacă democratic dezbaterea nu ar trebui deja lansată pentru ca publicul să ştie, să poată decide în cunoştinţă de cauză şi să poată opta la timp.


Membrii statelor Visegrad FOTO EPA

image

Răzbunarea geografiei. România la frontieră, condamnată la cooperarea regională cu statele Visegrad

Am împrumutat de la Robert Kaplan prima sintagmă din titlu, chiar dacă pentru România geografia a jucat mai degrabă un rol pozitiv în ultima vreme, profilându-ne drept pilon strategic relevant la frontiera UE şi NATO. Un statut de spaţiu de trecere, spaţiu filtru şi zonă de expertiză, cunoaştere şi proiectare de valori spre Est şi spaţiul post-sovietic, dar şi de interfaţă cu spaţiul Balcanilor de Vest şi Regiunea Orientului Mijlociu şi a Africii de Nord, care ne-a conferit atribute şi perspective specifice cu relevanţă strategică deosebită. Iată însă că, de această dată, aceeaşi geografie îşi arată limitările şi subliniază problemele privind zonele contigue spaţial ale Europei unite.

Într-adevăr, aspiraţiile României şi nivelul de ambiţie, profilul politic şi susţinerea publică împing ţara noastră spre miezul integrării europene actuale şi de perspectivă. Aceasta este o opţiune asumată la nivel politic, convergentă în spaţiul public, susţinută fundamental la nivel politic. Nu avem în Parlament partide extremiste, eurofobe, populiste, majoritatea cetăţenilor susţin în continuare integrarea europeană, alături de cea euro-atlantică, împărtăşind deopotrivă susţinerea pentru Parteneriatul Strategic cu SUA, apartenenţa la NATO şi integrarea europeană.

Pe de altă parte, geografia şi contiguitatea europeană face ca legătura şi drumul nostru spre miezul Europei să treacă pe la vecinii noştri ungari, prin statele spaţiului Visegrad. Ba chiar pătrunderea în spaţiul Schengen se face, terestru, la frontiera noastră vestică, cu Ungaria. E adevărat că globalizarea face lumea mai mică, plată, apropiată, prietenoasă şi cunoscută, interdependentă şi cu influenţe reciproce la distanţe mari, dar spaţialitatea nu poate fi compensată strict electronic sau prin zbor cu vehiculul aerian (şi acela tributar contiguităţii, altfel, aşa cum au descoperit partenerii strategici americani în campania din Afganistan şi mai ales Irak, când nu au putut utiliza baza lor de la Incirlik).

Când vecinii tăi vorbesc despre aşteptări de reformă, în sens deconstructivist, intră ca ţintă în formate de sancţiuni europene şi acuză faptul că Europa, Occidentul, Franţa lui Macron nu iubesc Europa Centrală, atunci şi perspectivele României de intrare în miezul european de integrare sunt alterate.

Mai pe scurt, ca să ajungi fizic în Europa de Vest, musai trebuie să treci prin Europa Centrală şi spaţiul Visegrad. Mai mult, această realitate face ca România să fie condamnată practic la cooperarea regională cu vecinii săi direcţi. Pragmatic, o asemenea direcţie de dezvoltare relaţională este absolut obligatorie şi se regăseşte în direcţiile de acţiune dezvoltate de MAE român. Însă relevanţa acestei realităţi are şi semnificaţii strategice şi securitare la nivel mai profund, ce reclamă o luare în calcul şi a opţiunilor la nivel european, în formatele ce includ aceşti vecini.

Fireşte că e greu să coexiste principii şi valori democratice, liberale, europene cu tentaţii populiste, izolaţioniste, anti-imigrare, eurofobe chiar, nu mai vorbim despre alunecările spre pseudo-democraţii iliberale sau abordări de forţă şi confruntaţionale cu nucleul european, vizibile într-un număr de state din regiune. Când vecinii tăi vorbesc despre aşteptări de reformă, în sens deconstructivist, intră ca ţintă în formate de sancţiuni europene şi acuză faptul că Europa, Occidentul, Franţa lui Macron nu iubesc Europa Centrală, atunci şi perspectivele României de intrare în miezul european de integrare sunt alterate şi necesită adaptări şi angajări de relaţii regionale puternice, complementare, dacă vreţi, angajamentelor europene, în măsură să dea substanţă, realism şi aplicabilitate nivelului de ambiţie a apartenenţei la cele mai intime procese de integrare europeană.

Cred, deci, că după statuarea elementelor de natură strategică şi de viziune ale opţiunii României, conturarea prezenţei, rolului şi angajamentelor sale globale în legătură directă cu SUA, Germania şi Franţa, nevoia de transpunere în realitate a acestor opţiuni, aspiraţii şi angajamente reclamă abordarea directă a vecinilor noştri direcţi din Spaţiul Visegrad. Un drum obligatoriu, un efort necesar, o conduită raţională, realistă şi pragmatică. Avem deja funcţional formatul ”Bucureşti 9” în context NATO, funcţionează trilaterala de aglutinare şi stabilitate Polonia-România-Turcia la frontiera Estică a NATO, deci şi pe dimensiunea europeană formatele ce includ vecinii trebuie lansate şi consolidate. Începând chiar cu relaţiile bilaterale, dincolo de relaţia excelentă şi în creştere cu Polonia.

image

De la Europa bunăstării, la Europa solidarităţii necesare şi a identităţii pierdute: Nevrozele viitorului european

Ultimul sondaj de opinie serios privind viitorul Europei, analizat de Chatham House, este realizat în 10 ţări, între decembrie 2016 şi februarie 2017, şi arată o modificare substanţială de ton şi trăsături majore în evoluţie. Astfel, trăsătura dominantă între elite şi populaţie în Europa este lipsa de consens faţă de integrarea viitoare europeană, viteză, linii, teme. Sondajul realizat pe 10.000 de subiecţi reprezentativi europeni şi pe 1.800 de reprezentanţi ai elitelor, tot un contingent reprezentativ, este unul care trebuie reconsiderat, mai ales că etapa de mişcare centrifugă europeană lansată de respingerea în 2005 a Tratatului Constituţional în referendumurile din Olanda şi Franţa şi recrudescenţă a populismului eurosceptic sau a curentelor anti-europene s-a încheiat prin victoria lui Emmanuel Macron în Franţa, cu un program pro-european integraţionist, dar de pe poziţii reformatoare europene relevante la nivel instituţional, funcţional şi atitudinal.

Cu toate că vorbim despre un sondaj de acum 6 luni, datele sunt relevante şi arată rupturi majore pe trei falii între elite şi public – primele beneficiind de integrare într-o măsură sensibil mai importantă –, rupturi între coincidenţa părerilor legate de solidaritate, democraţie şi identitate la nivel european între public şi elite, respectiv diviziunea neclară a opţiunilor privind viitorul european. 34% din cetăţeni au beneficiat de integrare, faţă de 71% din elită, în timp ce 54% din cetăţenii europeni consideră că Europa arăta mult mai bine acum 20 de ani.

Lipsa de consens între elite şi public şi în interiorul celor două categorii privind direcţia pe care să o apuce UE arată 28% sprijin pentru status quo, 37% pentru mai multe puteri la nivel european şi 31% care doresc revenirea mai multor puteri la statele naţionale. Cât despre proiectul Statele Unite ale Europei, respingerea este covârşitoare, chiar dacă se menţine sprijinul pentru integrarea euro-zonei. În orice caz, procentele sunt cvasi-similare la nivelul publicului şi al elitei, dispărând modelul elitei care antrenează pe vector integraţionist publicul larg.

De reţinut trei caracteristici. Sprijin masiv pentru o Europă solidară – 77% din public şi 50% din elite cred că statele mai bogate trebuie să susţină financiar statele mai sărace, deci un sprijin pentru dezvoltarea structurală şi proiectele europene ale noilor veniţi, faţă de 12% din elite şi 18% din public care se opun. O Europă mai corectă şi coezivă este susţinută, ca şi solidaritatea către zonele cu venituri şi economii mai puţin dezvoltate.

Liniile de falie intra-europene între Vest şi Est sau între nucleul european şi periferie, de obicei creatoare ale modelelor mai degrabă geografice ale Europei cu mai multe viteze, nu mai sunt de actualitate.

Există un spaţiu larg pentru idei noi, o nouă viziune de integrare a Europei. Sunt clare însă caracteristicile Europei care sunt asigurate de componenta de memorie instituţională, îmbunătăţirea economiei şi relativa stabilitate politică, ca şi rolul pozitiv al Germaniei în Europa - 48% la nivelul publicului şi 62% la nivelul elitei, faţă de 28%, respectiv 23% opinie contrară. Dar acest mecanism al memoriei asigurat de Germania Angelei Merkel sau a lui Martin Schulz, alături de dinamica reformistă a lui Emmanuel Macron, în binomul franco-german, trebuie să se uite şi la o altă realitate.

Liniile de falie intra-europene între Vest şi Est sau între nucleul european şi periferie, de obicei creatoare ale modelelor mai degrabă geografice ale Europei cu mai multe viteze, nu mai sunt de actualitate. Ele intră în mijlocul fiecărui stat şi străbat clase, regiuni, oraşe şi capitale deopotrivă, deci identificarea strict geografică este profund greşită. Apoi, cetăţenul european nu mai e preocupat doar de problemele de natură economică - nivel de trai, salarii, şomaj.

Europa nu mai este socială pe fond, nivelul de trai e mai degrabă satisfăcător. Contează mult mai mult accesul egal la resurse şi teama de profiturile inegale sau incoerente ale integrării la nivelul diferitelor state membre, dar şi chestiuni sociale mult mai profunde, precum frica de pierderea identităţii naţionale, presiunea resimţită de la imigraţie – care nu mai e doar a celor utili sau integrabili, ci a unui anumit lest perceput ca profitor al sistemului european, accesul inegal la oportunităţi, conducere şi decizie europeană între diferitele naţiuni membre, cu precădere între europenii „mai noi” şi europenii „mai vechi”, dar şi preocupări repartizate egal geografic legate de ameninţarea tradiţiilor naţionale, culturii, identităţii proprii prin supralegiferare şi excese de uniformitate impuse de Bruxeles.

Opinii


Ultimele știri
Cele mai citite