Se poartă din nou parfumul franţuzesc marca „Mai '68“

Din nou, ca atunci când se pregătea terenul pentru plecarea generalului de Gaulle, Franţa se aşază din ce în ce mai solid sub semnul unei revolte care se organizează în forme din ce în ce mai violente.

Foarte greu ca cineva să mai poată spune că ar fi vorba doar despre nemulţumirea precisă care a declanşat primele manifestaţii de protest, adică preţul carburantului. Acum totul s-a transformat în cu totul altceva şi se adaugă protestatarilor reprezentanţi a din ce în ce mai multe clase sociale şi din aproape toate regiunile economic importante ale Franţei, obligând autorităţile să mobilizeze din ce în ce mai multe forţe de ordine, să alinieze serii de dispozitive de apărare, transformând centrul Parisului, spre exemplu, în adevărată zonă de luptă.

Este mult prea mult şi prea serios pentru a se încerca o bagatelizare a lucrurilor sau o interpretare strict economică ce ar presupune că doar o soluţie de conjunctură ar da un răspuns primului set de revendicări. Din această cauză, în diverse medii, apare o întrebare legată de originea profundă a acestui tip de manifestaţii violente. Este remarcată  apariţia spectaculoasă, întotdeauna la momentul potrivit, a grupurilor organizate care încep să spargă vitrine, să dea foc la maşini şi să angajeze lupte directe cu grupurile de poliţişti sau jandarmi, retrâgându-se când dezastrul s-a produs şi conflictul s-a declanşat şi este prezumabil să continue şi fără prezenţa lor pe teren. Urmăriţi imaginile de la cele trei episoade de violenţă din Franţa şi veţi observa fără mare greutate similitudini cu aşa-numitele “Revoluţii 2.0”, “revoluţiile colorate” (Ucraina 2003-2004, Revoluţia trandafirilor din Georgia 2008 sau “Revoluţia verde” 2009 din Iran). Poate vă amintiţi şi că acest tip de revoltă doar aparent haotică a fost imediat denumit “revoltă post-democratică” şi sancţion, sau ar fi trebuit să sancţioneze, comportamentul non-democratic al unor guverne care, în ochii populaţiei, îşi pierduseră legitimitate şi trebuiau imediat înlocuite, liderrii politici ai momentului primind mesajul deloc echivoc: “căraţi-vă acasă!”. În esenţă, asta spuneau şi cei din mişcarea care îndemna la ocuparea spaţiilor administrative şi a celor publice-emblematice, asta ziceau şi organizatorii din umbră ai “Primăverii arabe”, asta au transmis pe reţelele sociale şi organizatorii celei de-a treia serii de manifestaţii violente din Franţa atunci când dădeau ca motto de acţiune “Macron, pleacă acasă!”.

Posibil să există nişte asemănări, unele chiar extrem de interesante, dar ar fin o imensă greşeală să privilegiem doar teoria conspiraţionistă, fără să vedem că, pe fond, a apărut o adevărată revoluţie socială reprezentativă.

Spre deosebire de Mai ’68 când motorul revoltei a fost populaţia studenţească ce a reuşit să adune pe baricade un mare număr de oameni din alte categorii sociale, acum baza mişcării este cu totul alta. Ea este de un tip şi de o amploare cu totul noi pe plan european deoarece, din start, spre deosebire de “revoluţiile colorate”, poate cu mult mai aproape de schemele exersate în timpul “Primăverii arabe”, armele utilizate cu precădere şi la nivel de masă au fost cele din panoplia reţelelor de socializare. Ceea ce s-a întâmplat în stradă a fost pregătit cu atenţie prin diufuzarea de mii, zeci sau poate sute de mii de mesaje, explicaţii, chemări, programe mobilizatoare şi apeluri pentru fiecare categorie profesională în parte (ieri, spre exemplu, vedeam cum circulaă un “program de acţiuni revendicative” ale ceferiştilor). Aşa se explică natura “structurii de bază” a mişcărilor de protest: cuprind în primul rând regiunile rurale, pensionarii, şomerii, locuitorii din periferiile marilor oraşe, adevărate ghetorui unde feniomenul excluziunii sociale a generat o stare de nemulţumire continuă şi a izolat generaţii întregi de tineri care trăiesc senzaţia unei dezrădăcinări totale, fără sentimentul de apartenenţă la valorile societăţii ai cărei cetăţemi sunt, măcar teoretic. Lor li se a daugă numărul foarte mare de francezi care sunt nemulţumiţi de actuala politică a Preşedintelui Macron, acuzat de a privilegia “Franţa elitelor urbane” în raport cu “Franţa oamenilor care muncesc şi trăiesc tot mai greu”.

Deci, cine sunt protestatarii francezi? Avm răspunsuri surprinzătoare într-un sondaj amplu realizat de Ifop-Fiduci pentru CNews şi Sud Radio: există 69% de francezi care aprobă mişcarea de ervoltă, chiar o susţin! Favorabili mişcării sunt 77% dintre funcţionari şi muncitori, 72% dintre pensionari şi 52% dintre profesiile intelectuale. Media de vârstă a susţinătorilor: 71% dintre cei de peste 35 de ani, 74% între cei de 54-64 de ani şi 65% între cei de sub 35 de ani. La fel de sugestiv este faptul că revolta este cel mai bine privită în zonele rurale, apoi în cele urbane de provincie şi în zonele din aglomerarea pariziană. Simpatizanţii partidelor politice susţin şi ei revolta: 87% şi 84% sunt din zona extremei drepte ( “Debout la France” şi “Rassamblement National”), 79% dintre socialişti şi 74% dintre ecologişti.

În ce măsură revolta de acum se poate transforma într-o presiune care să-l oblige pe Macron să destituie guvernul şi, în ultimă instanţă, să ia decizia de a demisiona trimiţând Franţa într-o foarte gravă criză politică? Este încă prea devrem să analizâm o asemenea perspectivă, cert realistă dacă evenimentele vor continua. Dar, cu siguranţă, efectul politic va fi devastator şi schimbă mult, unii spun deja decisiv, spectrul politic estimat a rezulta din europarlamentare. Cel puţin în acest moment, ceea ce se întâămplă în Franţa dă un avantaj cert partidelor populiste şi extremiste, atât de dreapta cât şi de stânga, cele care-şi văd deschis în faţă un adevărat bulevard al victoriei. Este foarte posibil ca acesta să fie opţiunea finală a multora dintre alegători, simpatizanţi ai revoltelor de acum, ce vor fi atraşi de discursurile autoritariste ale celor care vor promite, spre exemplu, soluţia mjiracol pentru economia franceză, cea a introducerii, în fine, a legii propuse de Marine le Pen, cea a “criteriului naţional” de angajare pentru protecţia pieţei muncii, plus o politică mai mult decât restrictivă faţă de muncitorii străini, inclusiv cei din Europa centrală şi de est, rugaţi, pe modelul Salvini în Italia, să-şi regăsească cât mai rapid ţările natale.

Un eşec major al lui Macron şi proiectului său european va însemna şi o schimbare – echivalentă cu un dezastru – în echilibrele politice ale viitoarelor jocuri de la Bruxelles care ar putea fi dominate de populismul unei oferte super-naţionaliste, xenofobe şi izolaţioniste. Toate astea în paralel cu urmările BREXIT ce ar putea fi realmente tragice  pentru unitatea statală a Marii Britanii şi punând o presiune suplimentară asupra dezvoltării economice europene. 

Dar, la fel de posibil, Franţa va depăşi acest puseu revoluţionar apărut ca prin minune pe un cer senin şi va găsi resorturile unui răspuns convingător care să liniştească lucrurile şi care să permită reconstrucţia atât de necesară a echilibrului social. Va fi însă foarte greu şi procesul va fi de durată. Între timp, să vedem dacă, da sau nu, va exista sau nu (şi în ce ţară anume) un efect tip “bulgăre de zăpadă”. Revoltă anti-seistem, revoltă 2.0, revoltă colorată sau recolorată, viitoare primăvară ciudată şi protestatară, ocupând în visul cuiva chiar spaţiul public care se numeşte Europa.