REPORTAJ Povestea unui tânăr irakian, din tabăra de refugiaţi din Bruxelles. „Părinţii i-au promis că strâng bani, că într-o zi vor ieşi din iad“

0
0
Publicat:
Ultima actualizare:

Pe Ahmed l-am cunoscut în tabăra de refugiaţi din parcul Maximilien, la Bruxelles. Păzea nişte pături care urmau să fie distribuite celor ajunşi în ultimele zile. Într-o mare de corturi convieţuiesc 1.000 de oameni, repartizaţi temporar şi alandala, într-o logică ce nu poate aparţine decât războiului.

Era aproape de intrarea în tabără şi ne-am oprit să-l întrebăm dacă a ajuns de curând şi dacă ne poate da nişte informaţii în legătură cu organizarea. Părea mai degrabă unul dintre voluntari, decât un refugiat. Nu avea mina răvăşită a unui om care a parcurs o călătorie, poate, fără întoarcere. Expresia feţei şi ochii neobişnuit de mari trădau, în schimb, un fel de oboseală amestecată cu bucurie şi tristeţe. O ciudăţenie a contrariilor care se întâlnesc destul de rar în aceeaşi casă, cu şanse egale de exprimare.

Nu vorbea decât araba, aşa că am încercat să identificăm, în mulţimea din jur, un voluntar care ar fi putut să ne ajute cu întrebările. Tabăra este, de altfel, în întregime organizată şi gestionată de voluntari belgieni. Au apărut ulterior câteva ong-uri care oferă asistenţă medicală şi consiliere, câteva firme care aduc mâncare, medicamente. Medecins du Monde şi Crucea Roşie sunt aici, de la început. Autorităţile lipsesc cu desăvârşire.

Aşa am dat de Samar, o tânără de 20 de ani, foarte vioaie şi activă, care făcea parte din echipa de coordonare a resurselor umane disponibile în site. Părea că se cunosc, puţin. Am rugat-o să îl întrebe dacă este de acord să vorbească cu noi, a urmat un dialog între ei din care nu mi-a fost familiar niciun sunet şi la sfârşit a spus da, el vrea să vă spună povestea lui. Ascultaţi-l şi apoi îi puteţi pune întrebări.

Bucata de carton plastifiat

Aşa am aflat că are 19 ani, este în Belgia de două săptămâni şi vine de la Bagdad. Familia lui a decis să-l trimită spre Europa pentru că nimic nu mai era sigur acolo. Bombe. Bombe în fiecare zi. A repetat asta de multe ori, până când Samar l-a îndemnat să treacă mai departe, să-şi continue povestea.

Tatăl lui a murit în urmă cu doi ani, a explodat. Samar l-a privit lung, cu o umbră de îndoială, dar nu a avut curaj să repete întrebarea. A explodat? Cum a explodat? Aveam să aflăm a doua zi că a făcut infarct, adică i-a explodat inima şi că felul în care Ahmed povesteşte te duce mereu cu gândul la conflict şi la nesiguranţă. Ca şi cum în sacul lui de drum s-ar afla cuvinte-recuzită de război, pe care le tot scutură, încercând să ajungă la merinde, lucruri mărunte, alte gânduri.

Mama şi fratele lui sunt încă acolo. Nu putem pune foarte multe întrebări despre familia lui, pentru că i se întristează foarte tare privirea, de câte ori întrebăm, deşi încearcă să nu o arate. A venit din Bagdad până la Istanbul cu avionul. Familia lui i-a plătit drumul, i-a dat şi nişte bani. Totul a costat peste 6.000 de euro. Nu a plecat cu nimeni. La un moment dat, o doamnă mai în vârstă, din Olanda, l-a ajutat. A traversat marea pe o barcă pneumatică, erau valuri de un metru, şi-a pierdut multe din lucruri în apă, mulţi bani, telefonul. Grecia – Macedonia – Serbia – Ungaria – Austria - Belgia. Cu autobuzul, duba, taxiul, trenul, pe jos, foarte mult pe jos, 4 ore printr-o pădure, noaptea, nici nu îşi aminteşte de unde până unde. De la Budapesta a luat trenul. „Cum sunt poliţiştii ungari, ce ai văzut acolo?”. „Ne iau amprente. Cine nu vrea e lovit. Femei, copii. A fost greu, drumul. A fost greu”, ne-a mărturisit tânărul.

image

Nu mai vorbeşte, de parcă l-ar fi obosit cuvintele, deşi nu spune mult, mai degrabă ne explică ea şi ne descrie povestea lui. Unde stai acum, l-am întrebat. În ce cort eşti, unde dormi? Atunci s-a luminat la faţă, pentru prima dată. A scos din buzunar, complet transfigurat, o bucată de carton plastifiat de dimensiunea unei jumătăţi de buletin. A arătat cu degetul spre sine, apoi, pe spatele cardului, numele centrului de primire pentru refugiaţi, unde fusese admis. A început să explice că doarme acolo, ştie deja cum stau lucrurile în tabără şi a venit să îi ajute pe cei mai noi. Adică faci voluntariat? A zâmbit.

Când să ne luăm la revedere ne-am dat seama că încălţămintea lui dispăruse. Cât a povestit cu noi, s-a descălţat şi a lăsat pantofii la un capăt al păturilor. Nu mai erau acolo. Cu sutele de oameni într-un du-te vino permanent, nu e foarte de mirare. A rămas că ne vedem a doua zi şi că vrem să îi aducem de încălţat. Nu ne-a cerut, mai mult decât atât, când am rugat-o pe Samar să-l întrebe de ce are nevoie, a spus că nu-i trebuie nimic, absolut nimic. Are haine – a arătat cu ce era îmbrăcat – şi 20 de euro. E foarte bine.

„Râde ca un om normal“

A doua zi l-am găsit repede, se învârtea pe lângă ghişeele improvizate ale voluntarilor. Samar nu ajunsese încă, aşa că ne-am aşezat pe nişte paleţi, să-i arătăm papucii. O pereche de ghete de fotbal, cu crampoane. I le-a dat Daniel, soţul meu, şi am comentat când le-am luat, pentru că, deşi erau noi, cine naiba poartă ghete de fotbal cu crampoane. Ar fi trebuit să mă duc să-i cumpăr o pereche de pantofi sport, măcar atât. Reacţia lui m-a uimit, i-au plăcut cu adevărat, s-a bucurat ca un copil. Ca ceea ce este, un copil un pic mai mare, plecat de acasă. Încercam să identific motivele pentru care devenise atât de fericit. Mi se părea suspect că se bucură atât de mult de o pereche de ghete. Suspect de fericit. Suntem nişte tâmpiţi îndoctrinaţi. De frică. Noi, nu ei.

Samar, care apăruse în spatele nostru, ne-a explicat că Ahmed joacă fotbal. Juca, a corectat-o el. La Bagdad, în liga B, asta e pasiunea lui şi speră ca aici, după ce va obţine acte, să poată învăţa limba franceză şi să se înscrie într-un club de fotbal. Aşa că sunt grozave ghetele. Îşi mai doreşte să înveţe, pentru că acasă s-a oprit cu şcoala la 14 ani, a trebuit să îşi ajute familia la muncă. Tatăl lui era prea bolnav, aveau nevoie de întăriri. „Cum ţi-au dat banii?“, am întrebat, brusc şi oarecum aspru. „De unde, dacă munceaţi atât, din greu?”. „Şi-au vândut jumătate din lucruri“, mi-a răspuns un pic nedumerit, pe urmă i s-au întunecat privirile şi momentul lui de efemeră bucurie s-a încheiat. „Restul au împrumutat la bancă. N-am fost săraci, dar trebuia să muncim, nu?“

M-am uitat spre Samar şi am ştiut că gafasem. Nu mai era de reparat, oricum. Ai…vreun prieten aici, în tabără, am întrebat. Mai ştia un băiat, dar nu, nu avea prieteni. „En fete, i-a completat Samar răspunsul, are. Pe mine. Aş vrea să nu răspândiţi informaţia asta pe aici, pentru că nu pot face asta cu toată lumea, dar eu ieri l-am luat la mine acasă. A mâncat cu noi, a făcut duş 2 ore, era încântat, a ascultat muzica lui preferată, am jucat cărţi. l-am văzut râzând mult. Pare un om vesel, mi-a fost simpatic de la început, îl urmăresc de câteva zile. M-am apropiat de el aşa cum îl văd că se apropie de ceilalţi, că vrea să-i ajute. Râde ca un om normal, apoi plânge atunci când vine vorba despre familia lui. Mama lor e bolnavă, probabil nu o va mai vedea. Acolo e foarte nesigur. El ştie, nu e naiv. Orice drum e cu şanse 50%, el a reuşit să-l facă, dar pentru o femeie în vârstă şi bolnavă ar putea însemna moarte, ca şi bombele de deasupra acoperişului. Nu-l mai întrebaţi, îi dau mereu lacrimile. Mi-a povestit ieri. Au făcut eforturi foarte mari să-l vadă plecat. E cel mai tânăr, are o şansă. El n-a vrut să plece.

L-au pus pachet, în avion, fără prea multe comentarii. I-au promis că strâng bani în continuare, că într-o zi vor ieşi din iad şi vor ajunge la el.

Ştiţi, noi suntem 3 surori, am venit cu părinţii când eu aveam şapte ani şi jumătate. Sunt din Liban. Vă recomand unul din restaurantele cu cea mai bună mâncare libaneză din Bruxelles. A fost al familiei mele. L-am vândut, iar domnul care este proprietar acum păstrează reţetele şi calitatea produselor. E delicios.”

„Mulţumim, Samar. Spune-i că poate să mai numere, de azi înainte, nişte prieteni.”, am adăugat.

image

Am vrut să-i dăm bani pentru credit, să sune acasă. Samar îi lăsase telefonul ei vechi, puteau comunica. S-a supărat foarte tare. Ea a început să-l certe şi să-i explice, într-o arabă de om care ocroteşte, că e căpos şi că banii nu sunt din milă, că are nevoie de ei, că vin de la oameni care aveau puţin când erau ca el şi că ştiu ce înseamnă să dai telefon acasă foarte, foarte rar. Că nu vrea să-l jignească nimeni.

Nu i-a luat. I i-am dat ei, aproape cu forţa şi am rugat-o să-i încarce o cartelă. Ne-au dat numărul de telefon, amândoi, şi au promis că păstrăm legătura. Ultimul cadru pe care îl am în faţa ochilor e cu el, privind-o oarecum şăgalnic, în timp ce ea, cu mâinile în şold, îl muştruluieşte de zor, că e prea mândru. Şi că o să trebuiască să înţeleagă, într-o zi. Apoi şi-a sprijinit mâna pe umărul lui şi s-au dus.

Nu ştiu ce va face Ahmed. Nici care este răspunsul pe care i-l vor da autorităţile belgiene la sfârşitul lunii noiembrie, peste două luni, atunci când are programarea pentru solicitarea de azil. Nu ştiu nici dacă o să-şi revadă familia sau cât de uşor îi va fi să se integreze. Mi-ar plăcea, când vorbeşte un pic de franceză, să ia masa, o dată, cu noi. Să-mi povestească mai mult. Să joace fotbal cu puştiul meu şi cu tata. Sper, în toată adâncimea şireată a gândurilor mele, să vină cu Samar. Pentru că eu am văzut ceea ce văd şi atunci când copiii de atâtea culori şi confesiuni se joacă împreună, fără să pară că poartă vreun război, în numele oricăreia dintre ele: poate că în iubire se află răspunsul, până la urmă.


Ramona Strugariu, autoarea acestui articol, este stabilită în Bruxelles de cinci ani, lucrează la British Council. Este născută şi crescută în România, are un master în drept european, a lucrat ca manager de proiect în organizaţii internaţionale - inclusiv în spitale (recuperare pediatrică), educaţie, justiţie - reintegrare socială şi a fost implicată într-un proiect-pilot pentru dezvoltarea muncii în folosul comunităţii.

Puteţi citi alte materiale semnate de Ramona Strugariu pe sereniti.ro.

Opinii


Ultimele știri
Cele mai citite