După discursul prezidenţial, s-a trecut la semnarea acordului prin care statul auto-proclamat Republica Crimeea (a cărui independenţă şi suveranitate a fost recunoscută în a doua parte a zilei de ieri de Federaţia Rusă, la doar câteva ore după ce fusese proclamată) este acceptat în componenţa Federaţiei Ruse ca republică autonomă. Cei trei reprezentanţi ai Crimeii au fost preşedintele Radei Supreme de la Simferopol Konstantinov prim-ministrul Aksionov şi primarul “poporului” din Sevastopol, Cialîi. Doar Konstantinov poate pretinde că îi reprezintă, într-adevăr, pe locuitorii din Crimeea, deoarece parlamentul republicii autonome a fost ales înainte de iniţierea invaziei militare ruse. Aksionov, un fost lider al lumii interlope locale cu porecla “Goblin”, a devenit în urmă cu câţiva ani liderul unui partid local numit “Unitatea rusă”, care la ultimele alegeri a acumulat 4% din voturi. Însă această lipsă de legitimitate nu i-a oprit pe cei care au orchestrat lovitura de stat din 27 februarie din a-l desemna prim-ministru. Cu alte cuvinte, astăzi preşedintele Putin şi-a dat mâna cu un recidivist, bandit şi client preferat al miliţiei ucrainene în anii 90.

Reamintesc: în noaptea de 26 spre 27 februarie, peste o sută de persoane au ocupat în stil profesionist, militar, clădirile parlamentului şi guvernului din Simferopol. La 27 februarie, deputaţii Radei Supreme a Crimeii au ales un nou prim-ministru şi au decis iniţierea unui referendum “cu privire la viitorul Crimeii”, practic, în cătarea automatelor. Evenimentele de mai apoi se cunosc, fiecare a făcut subiect de ştire în presa ucraineană, cele mai importante au ajuns şi în presa română. Ocuparea întregii peninsule de “oamenii în verde”, sau “oamenii politicoşi”, cum li s-a mai spus, blocarea unităţilor militare ucrainene, impunerea unei nejustificate stări de urgenţă, toate acestea, dar în primul rând evenimentele zilei de 27 februarie anulează orice legitimitate a acţiunilor pretinselor “autorităţi” din Crimeea, dar şi acţiunile de astăzi ale conducerii Federaţiei Ruse.

Recunoaşterea internaţională a ceea ce s-a întâmplat la Simferopol şi Moscova va fi limitată doar la state precum Coreea de Nord sau Siria. Nici măcar poziţia Indiei sau a Chinei, cărora preşedintele Putin le-a mulţumit astăzi pentru susţinere, nu va fi aşa precum şi-ar dori-o regimul de la Kremlin. În aceste circumstanţe, orice discuţii pe care le va iniţia Rusia cu privire la recunoaşterea apelor teritoriale ucrainene din jurul Crimeii drept ape teritoriale ruseşti, nu vor avea rezultatul dorit de partea rusă. Orice asemenea cereri ruseşti se vor lovi de rezistenţa Turciei şi României, ţări ale căror ape teritoriale se mărginesc cu cele ale Crimeii ucrainene.

 

În faţa opiniei publice din ţările regiunii noastre, dar şi în faţa întregii lumi, anumite lucruri trebuie spuse clar şi răspicat:

1.    Începând cu 27 februarie şi până în prezent, Rusia a ocupat militar Republica Autonomă Crimeea din componenţa Republicii Ucraina, stat recunoscut internaţional şi membru ONU.

2.    Graţie ocupaţiei ruseşti începute cu sediile administrative din Simferopol şi susţinerii a zeci de parlamentari ruşi veniţi în Crimeea pe 27 februarie, în regiune a avut loc o lovitură de stat, puterea de stat a fost uzurpată.

3.    Uzurpatorii au demarat de îndată procesul de detaşare a Crimeii de Kiev, încălcând prin aceasta constituţia şi legile Ucrainei.

4.    Anexarea Crimeii la Rusia, care a avut loc astăzi într-o grabă uşor suspectă, demonstrează că toată această operaţiune a fost plănuită şi realizată exclusiv de către Federaţia Rusă prin intermediul instituţiilor sale de informaţii şi de forţă. Au fost documentate sute de cazuri, de dovezi, în care aşa-zişii “oameni în verde” au fost deconspiraţi ca aparţinând Forţelor Armate ale Federaţiei Ruse. Este o invazie militară, nu un exerciţiu democratic.

Aşa-numitul “precedent Kosovo”

Invocarea de către partea rusă precedentului Kosovo pentru a justifica ce s-a făcut acum în mai puţin de trei săptămâni este cel puţin nepotrivită. Situaţia din regiunea Kosovo s-a complicat încă în a doua parte a anilor 80, şi soluţia la care s-a ajuns în 2008, cea a independenţei, are în spate peste opt ani de administraţie internaţională sub mandat ONU, conform rezoluţiei 1244 a Consiliului de Securitate din 10 iunie 1999. Ceea ce înseamnă că în acest teritoriu au existat eforturi pentru detensionarea situaţiei, dar şi timpul necesar pentru ca populaţia din zonă să se decidă cu privire la soarta ei. În acelaşi timp, Rusia însăşi a fost una dintre părţile implicate în negociere şi chiar în conflict, atunci când a ocupat aerodromul din Priştina înaintea trupelor NATO, pe 12 iunie 1999, deoarece nu-i fusese satisfăcută condiţia de a împărţi Kosovo în două părţi, una patrulată de trupe NATO, cealaltă patrulată de trupe ruseşti. Ca membră a trupelor internaţionale de pacificare K-FOR de rând cu trupele statelor din NATO, Rusia a fost gata să recurgă la forţă pentru a-şi atinge scopurile. Doar determinarea a doi ofiţeri britanici, James Blount (comandantul contingentului mixt de 500 de paraşutişti britanici şi francezi) şi gen. Mike Jackson, a salvat situaţia de la un conflict militar NATO-Rusia. Blount (cunoscut astăzi ca James Blunt şi celebru pentru muzica sa) a refuzat să execute ordinul comandantului trupelor NATO, generalul american Wesley Clark, de a ocupa aerodromul angajând gruparea militară rusă. Mike Jackson a intervenit şi a dat ordinul de încercuire a trupelor ruse. În cele din urmă, acestea s-au trezit fără provizii (ca urmare a refuzului României, Ungariei şi Bulgariei de a permite survolarea spaţiului lor aerian) şi au fost nevoite să accepte controlul comun al aerodromului. Ulterior, trupele ruse au fost dislocate pe întreg teritoriul provinciei Kosovo, dar separat de cele ale NATO.  Odată cu negocierea aşa-ziselor “acte finale” pentru Kosovo, începând cu 2005, Rusia a ştiut să-şi joace cartea într-un mod în care să susţină în continuare Serbia, dar şi să-şi avanseze propriile interese. Astfel, în 2006 Rusia a declarat că se opune unor prevederi care să prevadă pentru Kosovo ceea ce comunitatea internaţională refuză să recunoască pentru Osetia şi Abhazia. De fapt, proclamarea independenţei Kosovo în februarie 2008 a servit Rusiei drept argument pentru invadarea în luna august a aceluiaşi an a Georgiei şi detaşarea deplină, prin forţă, a Osetiei şi Abhaziei de statul georgian. Aşadar, cui prodest? Rusia a fost mult prea interesată şi implicată în problema kosovară pentru a putea astăzi să invoce cazul Kosovo drept argument pentru modul în care procedează în Crimeea. Nu există mandat al ONU în ceea ce priveşte implicarea rusă în Crimeea. Nu există un echivalent al rezoluţiei 1244 din 10 iunie 1999, a Consiliului de Securitate. Din contra, reprezentanţii statelor membre ale Consiliului de Securitate al ONU au condamnat energic invazia rusă a teritoriului suveran al Ucrainei.

Escaladarea conflictului ruso-ucrainean şi începerea acţiunilor militare

Într-un final, ceea ce contează cel mai mult acum este că în Crimeea au început să moară militari ucraineni. Astăzi, în urma luării cu asalt a unei unităţi militare din Simferopol de către trupele ruse, a fost împuşcat mortal un ofiţer, răniţi alţi trei soldaţi. În urma acestui eveniment, prim-ministrul Arseni Iaţeniuk a declarat că acest conflict a intrat deja în faza militară, iar ministrul apărării le-a permis militarilor ucraineni din Crimeea să folosească armele de foc pentru a se apăra. Ceea ce înseamnă că, de facto, Ucraina intră în război cu Federaţia Rusă.

La Kremlin s-a prevăzut acest scenariu, de aici şi graba lui Putin de a pecetlui soarta Crimeii, dar şi graba celor care servesc interesele Rusiei în Ucraina şi Republica Moldova de a acţiona pentru destabilizarea majoră a celor două state.

 Activizarea Transnistriei şi Găgăuziei pentru destrămarea teritorială a Republicii Moldova şi atragerea Chişinăului în conflict

Astăzi, preşedintele aşa-numitului “Soviet Suprem” de la Tiraspol, Mihail Burla, i-a trimis o scrisoare preşedintelui Dumei de Stat a Rusiei, Serghei Narîşkin, în care cerea includerea Transnistriei în componenţa Federaţiei Ruse invocând datele unui referendum din 2006, atunci când 97,2% dintre votanţi ar fi ales aderarea la Rusia. Ataşarea Transnistriei la Federaţia Rusă s-ar putea face doar în cazul creării acelui “coridor terestru” spre Odesa, trecând prin regiunea Herson. Cu alte cuvinte, detaşarea teritoriului Republicii Moldova din stânga Nistrului şi anexarea lui la Rusia, într-o formă sau alta, depinde de realizarea planului care s-ar numi “Primăvara rusă” şi ar prevede secesiunea a opt regiuni din sudul şi sud-estul Ucrainei (în afară de Crimeea), cu constituirea unui stat numit “Novorossia” şi aflat sub protectorat rusesc, cu posibilitatea de a deveni subiect al Federaţiei Ruse după modelul Crimeii. Vladimir Putin a declarat astăzi că Rusia nu intenţionează să anexeze alte teritorii ucrainene în afară de Crimeea, dar nu putem să nu ne întrebăm ce-ar face preşedintele Rusiei dacă sute de mii de ruşi şi vorbitori de rusă din sudul şi sud-estul Ucrainei (agitaţi de diversionişti aparţinând FSB-ului rusesc) i-ar cere “ultimativ” să fie primiţi în sânul Patriei-mame. Şi putem să nu ne îndoim că solicitarea lor va fi luată în calcul. De altfel, e posibil ca anume anexarea Transnistriei la Federaţia Rusă să fie semnalul începerii operaţiunii militare de lipsire a Ucrainei de sudul şi sud-estul teritoriului ei, şi de ieşirea la Marea Neagră. Vicepremierul Dmitri Rogozin a declarat astăzi că “prin toate acţiunile sale, Chişinăul demonstrează că Transnistria nu-i mai aparţine”, referindu-se la pretinsa “blocadă” a Transnistriei din partea autorităţilor moldovene. De asemenea, el a anunţat că pe 20 martie, poimâine, guvernul va organiza o şedinţă specială (!) dedicată exclusiv Transnistriei, la care “autorităţile Federaţiei Ruse vor lua deciziile de rigoare”. Având în vedere informaţiile despre planul de război al lui Putin, pe care le-am prezentat anterior, există motive pentru a presupune că imediat după această şedinţă, de pe teritoriul Transnistriei vor începe atacurile împotriva Ucrainei. Coroborate cu atacurile din est, acestea vor putea asigura îndeplinirea rapidă a obiectivului: crearea acelei “linii de front” care să coincidă,la nord, cu frontiera nordică a regiunii Odesa şi a Republicii Moldova pe segmentul transnistrean.

Acelaşi lucru este valabil şi în cazul unităţii teritorial-administrative găgăuze, în care au răsunat ameninţări cu instalarea de posturi de control la intrarea pe teritoriul autonomiei, iar la sfârşitul săptămânii trecute Adunarea Populară locală a decis într-o şedinţă specială formarea “gărzii populare”. Nemulţumirile aleşilor locali din autonomia găgăuză au crescut după ce Centrul Naţional Anticorupţie de la Chişinău a efectuat verificări la nişte staţii PECO care îi aparţineau unui deputat în Adunarea Populară, Ilie Uzun.

La această dată se poate observa demararea procesului de dezintegrare teritorială a Republicii Moldova, se fac eforturi pentru a atrage Chişinăul în conflictul ruso-ucrainean prin intermediul Transnistriei şi a autonomiei găgăuze. Acest proces începe în preajma referendumului din Crimeea, ceea ce marchează data de 16 martie 2014 drept zi de început a noii politici expansioniste a Rusiei.

Rezultatele sunt previzibile - instaurarea unei noi bariere, a unei noi cortine de fier între o parte a Europei de Est şi cealaltă. De această dată cortina urmează să treacă, în viziunea rusă, pe Nipru şi pe Prut.