Mai există lumea din jurul României?

Diferenţa majoră, esenţială, între un stat încă în dezvoltarea extrem de lentă a formelor stabile de guvernare şi marile puteri, vizibil atât de diferite de noi cu problemele, jocurile şi negocierile dintre ele este că, în cazul nostru, primează la modul absolut caracterul reactiv al tuturor politicilor naţionale.

Trăim orice criză, internă sau externă, ca fiind singura şi ultima de pe lume. Nepregătiţi complet cum ne aflăm, sărim în grabă, cu toate forţele de care dispunem, să stingem incendiul, încercând, cât şi cum se poate, să rezolvăm dezastrul imediat. Nu mai contează nimic altceva, dispare orice din jurul nostru, toate resursele politice, administrative ake naţiunii intră în blocaj doar pentru a „răspunde corespunzător”, ignorând toate celelalte probleme.

Cauza este simplă: conceptul „bunei guvernări” presupune că, în afara zonei politice, oricând supusă furtunilor specifice şi din această cauză puţin stabilă, ar trebui să existe o administraţie stabilă şi cu responsabilităţi precise. Una într-atât de bine concepută pentru a funcţiona încât are protocoale aproape imuabile de intervenţie stabilite cu mult timp înainte pentru toate situaţiile imaginabile de criză. Protocoale activate instantaneu, fără să mai fie nevoie de intervenţia politicului. Din nefericire, după cum se vede, ca ţară în curs de dezvoltare ce ne aflăm, am moştenit şi continuâm să menţinem principiul dramatic de prost şi teribil de ineficient al unei administraţii ultra-politizate. Cea care, după cum ştim, se bazează doar pe regula supremă a sosirii sau plecării de personal în funcţie de apariţia la putere a unei noi combinaţii politice.

Ştiind foarte bine asta, în caz de criză, funcţionarii bugetari, cei mai sperioşi şi mai prudenţi cu viaţa lor micuţă şi bine dotată cu privilegii, se blochează neştiind ce va vrea să facă noul stăpân. Şi, prin asta, blocând sistemul.

Iată de ce, după cum iarăşi se vede la nivelul societăţii româneşti de acum, atenţia se deplasează năucitor de repede de la o criză la alta, ceea ce era important sau esenţial ieri, azi fiiind nu numai uitat, ci şters complet de pe agendă. Nu există teme fundamentale prioritare, ci doar teme arzătoare conjunctural. Vă dau două exemple uluitoare.

1. interesul emoţional extrem de puternic faţă de Republica Moldova, (dispărut acum fără urmă sau lăsat la rubrica “diverse”, exact în momentul în care la Chişinău se desfăşoară cea mai mare criză de identitate politică din ultimele decenii). A mai zis ceva, a mai făcut ceva suita de asociaţii ale “societăţii civile” altădată atât de pasional-vocale în domeniu? Nu. Oare de ce?

2. interseul emoţional deosebit de intens pe problema migranţilor şi politicilor româneşti în domeniu, iarăşi cu o voce aprinsă a „societăţii civile”, temă dispărută acum de pe agenda publică. Oare de ce?

Răspunsul firesc este că, la nivelul opiniei publice, că a apărut într-adevăr o criză majoră nu numai politică, ci şi de sistem, cea pentru care, din nou, sistemul a fost prins nepregătit şi fără alte mecanisme de răspuns decât cele emoţionale sau relativ haotic administrative. Aceasta este prioritatea naţională şi, cumva, va fi rezolvată.

Dar, în acelaşi timp, în jurul nostru continuă crizele. Se dezvoltă focare de conflict deschis, extrem de periculoase deoarece se apropie, în opinia unor oameni politici şi analişti, de posibilitatea redetonării rituale a “butoiului cu pulbere” al Balcanilor. Dar, în paralel, continuă şi o foarte serioasă acţiune concertată de implementare a “soluţiei europene” privind criza migranţilor, cu o serie de măsuri foarte ample şi relevante pe termen mediu şi lung, cele care vor fi adoptate doar peste câteva zile, în cadrul Summitului de la La Valetta (11-12 noiembrie).

Din toate aceste soluţii, România face parte ca Stat Membru UE. Dar ar trebui să aibă rapid şi o arhitectură guvernamentală care să ştie să introducă în sistem participarea României, profitând de oportunităţile care se crează şi, poate, dacă ne dă Dumnezeu mintea necesară, intrând în alianţele strategice reale care se creează în acest moment, cu gândul la structurările viitoare ale UE.

În speranţa că, poate, vă mai interesează să vedeţi şi ce se mai peterece şi în afara graniţelor ţării, iată un „state of play” al aplicării soluţiei europene de care aminteam. Şi, cu riscul de a vă plictisi, vă rog să aruncaţi totuşi o privire la aceste grafice.

Member States' Support to Civil Protection Mechanism for Serbia, Slovenia and Croatia
(Communicated as of 6 November)

De ce ar trebui să vă intereseaze? Poate pentru că, sub forma unui compromis mai mult sau mai puţin acceptabil, criza internă din România se va încheia,. Dar celelalte, printre care şi cea a migranţilor, sunt în plină evoluţie, unii pesimişti afirmând că nu asistăm decât la un început a unei construcţii conflictuale mai ample, parte posibilă a unui nou tip de Război Rece cu trasarea respectivă de zone de influenţă şi control. Să nu intereseze însă toate astea de-abia prea târziu, când jocurile sunt deja făcute. Şi această etapă nu este deloc departe.

Şi noi, noi ce facem cu Revoluţia 2.0? Poate, dacă mai avem timp între atâtea stări emoţionale contradictorii, să recitim o frază celebră din „Politica” lui Aristotel Stagiritul (355 Î.H.):

„În toate revoluţiile, motivaţia este dorinţa multora de egalitate dar şi unei minorităţi în obţinerea unei superiorităţi efective”.

Nu vă faceţi iluzii. Aşa a fost, aşa va fi mereu. Dar, nu-i aşa, interesant de văzut cine va fi acum „noua minoritate” care se bate pentru a ajunge în fotoliile puterii şi dacă, printr-un miracol, va reuşi să ne sincronizeze cu lumea din jurul nostru. Alftel, într-un fel sau altul, într-un sens sau altul, vor fi alţi actori care vor face operaţiunile de sincronizare globală şi regională. Şi, aceia, nu mai au timp să aştepte. După cum se vede.