Lecţii care ar trebui învăţate

Dacă, vreodată, prin nu ştiu ce miracol, vom dori să terminăm cu jelania naţională asupra eternei persecuţii care pluteşte ca un blestem peste destinul nostru naţional, poate ar trebui să învăţăm câteva lecţii necesare despre cum şi-au construit alţii puterea şi prestigiul.

Episodul pe care vi-l relatez s-a petrecut la începutul anilor ’90, la una dintre discretele dar foarte importantele reuniuni internaţionale în care se discuta despre ce urma să se întâmple, etapă după etapă, cu ceea ce atunci se numeau nu "emerging countries", formularea politicoasă de azi, ci de-a dreptul "emerging markets", fără ca asta să supere pe nimeni deoarece căderea Cortinei de Fier însemna în primul rând oprtunitatea uriaşă a stabilirii de noi pieţe. În general populate de nemâncaţi şi în stare să cumpere cam orice, nesperată posibilitate de a goli depozitele Occidentului de tot ceea ce era surplus şi, adeseori, chiar surplus nevandabil.

Sigur, erau foarte importante discuţiile în cadrul oficial, dar vitale erau reuniunile în micile saloane discrete unde membrii delegaţiilor puteau să vorbească cu mult mai liber şi pe mult mai multe subiecte decât în plen. Se părea însă că discuţia cu statele din Centrul Europei, viitoarele membre ale Alianţei de la Vişegrad care acolo avea să se decidă,  era ameninţată de temerea că nu va fi posibil să se adune în jurul aceleiaşi mese membrii delegaţiei Ungariei, compusă din reprezentanţi ai unor partide care acasă la ei erau în conflict dur şi deschis. Aşa părea să fie, căci de la Budapesta tocmai veneau semnalele escaladării conflictului. Numai că, foarte repede, lucrurile au căpătat o cu totul altă turnură în momentul când ministrul lor de externe a venit la preşedintele conferinţei şi i-a spus: ştim care vă sunt temerile dar vă asigurăm că tradiţia noastră ne face ca, oricare ar fi problemele de acasă, atunci când suntem în afara ţării suntem obligaţi să vorbim pe o singură voce atunci când discutăm despre interesele naţionale ale ţării! Şi aşa s-a întâmplat.

Câte secole ne vor trebui să învăţăm acest tip de joc politic, parte a principiului "bunei guvernări"? Când oare vom învăţa acest tip de comportament practicat de toţi marii jucători care ştiu cât de importantă este, pentru orice partener extern, prezentarea unui consens privind ceea ce, oriunde în afară de spaţiul românesc, este definit foarte limpede, pe puncte, ca ţinând de priorităţile interesului naţional?

În România, interesul naţional este, din nefericire pentru noi toţi, definit şi prezentat doar în funcţie de  interesele imediate de partid şi coroborat cu intensitatea scandalurilor din mocirla dâmboviţeană. Credeţi cumva, spre exemplu, că ar fi vreodată posibil, în condiţiile criteriilor de selecţie care au stat la baza alegerii europarlamentarilor noştri, să-i vedem făcând front unic în apărarea intereselor României şi prestigiului său?   

Nu se poate pentru că nu a fost definită linia roşie dincolo de care ar trebui abandonate zavera, intoleranţa şi injuriile în favoarea unui proiect naţional. Nu avem un proiect naţional, nu avem nici măcar definiţia lui embrionară, nu avem cadrul în care el să înceapă a fi formulat.

Nu avem un înţelepciunea de a gândi o relaţie corectă şi profundă cu diaspora, alta decât cea de tip strict electoral, dezamăgitoare şi meschină, tocmai pentru că a fost dominată de interese politicianiste mici şi neânsemnate, jucându-se iar pe logica de partid, "diaspora mea" versus "diaspora duşmanilor".  Asta fără să vedem cum nu ţări nu numai de departe, ci şi cele din jurul nostru, au folosit diaspora drept unul dintre cele mai eficiente nivele de lobby, poate chiar cel mai direct şi productiv, ştiind să utilizeze toate competenţele acesteia.

Dacă vom avea un proiect naţional, cel care să definească un interes naţional, atunci, cu siguranţă, vom avea şi o identitate naţională, o credibilitate şi o predictibilitate într-o construcţie care de aceste lucruri are nevoie din partea unei ţări. Dacă nu, jelania va continua, vom reacţiona post-factum la tot ce înseamnă decizie esenţială, vom rămâne ca şi până acum în bătaia tuturor vânturilor, mimetici în disperarea că suntem mereu în pericolul să ratăm ultimul vagon al trenului. Niciodată n-am avut parcă nici dorinţa şi nici apetenţa de a ne imagina o altă postură şi atunci, fireşte, suntem trataţi ca atare.