Grecia ratează rata de 1,69 miliarde de euro la FMI, dar nu este în incapacitate de plată
0
Guvernul elen a ratat astăzi o plată de 1,69 de miliarde de euro către Fondul Monetar Internaţional. Deşi, din toate punctele de vedere, ţara poate fi considerată în incapacitate de plată a datoriilor, conducerea FMI, liderii UE şi cabinetul Tsipras preferă să se joace în continuare cu termenii tehnici - declararea falimentului n-ar ajuta pe nimeni în această fază, aşa că Grecia nu este în faliment, ci este „arierat”.
La 30 iunie, Guvernul de la Atena trebuia să ramburseze 1,69 de miliarde de euro Fondului Monetar Internaţional (FMI), în cadrul acordului de finanţare de urgenţă care a salvat ţara de la faliment în 2010. Plata nu va fi efectută, însă neplata nu va însemna şi declarararea incapacităţii de plată. În schimb, FMI va cataloga datoria drept „arierat”. Grecia se va alătura, astfel, statelor Zimbabwe, Sudan şi Somalia - celelalte „arierate” din bilanţurile Fondului. În total, acestea au ratat plăţi în valoare de 1,6 miliarde de euro. Actualul acord dintre Grecia şi FMI expiră în 2030, când Atena va achita ultima rată din împrumutul de urgenţă de la Fond.
Mâine, Fondul va trimite Guvernului de la Atena o scrisoare în care cere achitarea „cu promptitudine” a datoriei, dcitează protocolul instituţiei în caz de neplată a unei datorii. Până la stingerea arieratului, ţara nu poate beneficia de alte credite de la FMI, conform regulilor Fondului. La două săptămâni de la scadenţa ratată, conducerea Fondului ia legătura oficial cu şeful băncii centrale a ţării respective sau cu ministrul de Finanţe, cerând încă o dată „achitarea totală şi promptă” a datoriei.
După o lună, Christine Lagarde, directorul FMI, va înştiinţa oficial boardul Fondului cu privire la rata neîncasată. După trei luni, Fondul emite o „scurtă declaraţie factuală”, actualizând arieratele pe site-ul oficial. Doar după o depăşire de doi ani a scadenţei, Fondul poate demara procedura de excludere a unei ţări din sistemul FMI.
„Procedura este gândită astfel încât să nu închidă imediat uşa şi să arunce cheia. Este un proces foarte lent. Protocolul a fost elaborat demult, într-o lume în care pieţele financiare nu lucrau de la secundă la secundă”, explică Edwin Truman, fost secretar-adjucnt al Trezoreriei americane, însărcinat cu afaceri internaţionale, citat de Bloomberg.
Toate cele trei mari agenţii de evaluare financiară - Fitch Ratings, Standard & Poor`s şi Moody`s Investors Service - au atras atenţia în note publicate săptămâna trecută că neachitarea acestei tranşe nu va declanşa consecinţele majore înregistrate în cazul în care n-ar fi fost răscumpărate obligaţiuni guvernamentale deţinute de creditori privaţi. Însă efectele, deşi mai puţin severe, vor fi resimţite deopotrivă de statul elen şi FMI.
Pentru instituţie, acest nou „arierat” va însemna o analiză mult mai atentă a planurilor de creditare încheiate cu alte ţări şi, fără îndoială, o lovitură puternică în imaginea de creditor de ultimă instanţă pe care Fondul şi-a clădit-o în ultimii ani. Înainte de izbucnirea crizei, Fondul avea acorduri de finanţare preponderent cu ţări din lumea a treia, contribuind mai degrabă în urma unor catastrofe naturale sau pe fondul unor crize umanitare. Criza a readus FMI pe o poziţie de forţă, poziţie avariată iremediabil acum de decizia grecilor de a nu achita tranşa, iar asta fără consecinţe iremediabile.
„Introducerea unei ţări cu o economie dezvoltată la capitolul arierate de către FMI este fără precedent şi indică un stres extrem în ceea ce priveşte lichidităţile statului”, explică economiştii Fitch într-o notă către investitori.
Când intră o ţară în faliment
Motivele pentru care un stat ajunge în incapacitate de plată sunt numeroase: deficite bugetare mari, fluctuaţiile cursurilor valutare, evenimente extraordinare precum catastrofe naturale sau conflicte armate sau pur şi simplu supraîndatorarea. În cele mai multe cazuri, este vorba de combinarea mai multor dintre aceşti factori.
Practic, statul declară faliment. Aceasta este, poate, cea mai simplă definiţie pentru intrarea în incapacitate de plată. Agenţia de evaluare financiară Moody's consideră că „o ţară intră în incapacitate de plată atunci când ratează sau amână achitarea unei rate dintr-un împrumut sau a dobânzii acesteia". Ceea ce urmează variază în funcţie de măriemea respectivei economii, datoria ţării la momentul colapsului, de motivul care a dus la această situaţie, atitudinea creditorilor, contextul macroeconomic şi abilitatea politicienilor sau a celor care „pun la cale" strategia pentru ieşirea din impas.
Însă cel mai important factor, cel care determină efectele mondiale ale colapsului unei ţări, este gradul în care ţara este conectată cu creditori externi. În primul rând, contează expunerea altor state la datoria ţării falimentare. Practic, vorbim despre ţările (sau sistemele bancare) care au împrumutat acel stat şi nu-şi vor mai primi banii înapoi. Astfel, datorită acestor conexiuni între ţări şi sisteme bancare, intrarea în incapacitate de plată a unei ţări poate cauza falimentul altora.
Să luăm cazul Greciei. Cele care au împrumutat cel mai mult statul elen sunt Franţa şi Germania. Dacă Atena ar intra în faliment, cele două ţări ar pierde 42,4 miliarde de euro, respectiv 25,4 miliarde. Indiferent de mărimea sistemelor bancare, astfel de sume nu au cum să nu „zguduie" ţările din care provin şi, implicit, şi populaţia.
Există viaţă şi după faliment
Din 1998 şi până acum, au existat 15 cazuri în care o ţară a intrat în incapacitate de plată şi nu şi-a mai putut achita datoriile. Scenariile apocaliptice pe care le asociem falimentului unui stat sunt numai parţial adevărate. O demonstrează ţările care s-au aflat într-o astfel de situaţie. Greu de crezut sau nu, în ultimii 13 ani au existat 15 cazuri în care o ţară nu şi-a mai putut achita datoriile şi a intrat în incapacitate de plată. Fie că vorbim de mari puteri precum Rusia sau state mici precum Seychelles, guvernele respective s-au aflat în astfel de situaţii.
Unele au depăşit momentul mai uşor, altele încă se confruntă cu efectele falimentului. Ceea ce se întâmplă cu ţara după intrarea în incapacitate de plată depinde de foarte mulţi factori. Mărimea respectivei economii, datoria ţării la momentul colapsului, motivul care a dus la această situaţie, atitudinea creditorilor, contextul macroeconomic şi abilitatea politicienilor sau a celor care „pun la cale" strategia pentru ieşirea din impas vor dicta ritmul în care statul îşi va reveni.
ţara anul datoria*
Pakistan 1998 1,6
Rusia 1998 72,2
Ucraina 1998 1,2
Venezuela 1998 0,27
Ecuador 1999 6,6
Peru 2000 4,8
Ucraina 2000 1,6
Argentina 2001 93
Moldova 2001 0,145
Uruguay 2003 5,7
Republica
Dominicană 2005 1,6
Belize 2006 0,242
Seychelles 2008 0,78
Ecuador 2008 10
Jamaica 2010 13,4
*miliarde de dolari
Din punct de vedere financiar, primul fenomen care se observă după un astfel de moment este deprecierea monedei. Investitorii vor vrea „să scape" cât mai repede de legăturile cu acel stat de teama de a nu ieşi în pierdere, din moment ce statul nu-şi poate achita datoriile. Credibilitatea ţării este distrusă. Din această cauză, guvernul nici nu mai poate spera să obţină finanţare pe pieţele internaţionale de capital până când nu va reuşi să recâştige încrederea investitorilor. Pentru aceasta trebuie mai întâi să-şi achite datoriile existente.
Încep astfel negocierile pentru restructurarea datoriei. Atitudinea creditorilor este foarte importantă. Aceştia pot face presiuni asupra guvernului pentru a-şi recupera pierderile sau pot accepta o reeşalonare (parţială sau totală) a datoriilor. Cei care resimt cel mai puternic efectele intrării în incapacitate de plată sunt cetăţenii. Inflaţia explodează, iar deprecierea monedei îi loveşte puternic pe cei care au credite în valută. Toate acestea duc la o diminuare acută a veniturilor la bugetul statului în cauză.
Bineînţeles, foarte importantă este datoria ţării la momentul intrării în incapacitate de plată. Cele mai multe cazuri în care un stat nu şi-a rambursat la timp o rată au vizat un singur împrumut şi nu întreaga datorie publică a ţării. Spre exemplu, Pakistanul nu a mai putut plăti, în 1998, un împrumut în valoare de 1,6 miliarde de dolari.
Soluţii pentru faliment
Statul a rezolvat însă situaţia într-o perioadă de graţie convenită cu creditorii. În august 1998, Rusia nu şi-a mai putut răscumpăra o serie de obligaţiuni ajunse la scadenţă. Datoria ţării se ridica, la momentul respectiv, la 72,7 miliarde de dolari. A fost impus un moratoriu asupra răscumpărării obligaţiunilor denominate în valută (deţinute în special de investitori străini). Până la urmă, datoriile au fost restructurate şi achitate, iar populaţia nu a resimţit vreun şoc.
Venezuela a intrat pentru o perioadă în incapacitate de plată (la un împrumut de 270 de milioane de dolari), însă situaţia a fost rezolvată la scurt timp. Similară a fost şi situaţia Ucrainei din luna septembrie a acelui an, care nu a mai achitat datorii în valoare de 1,2 miliarde de dolari. În ianuarie 2000, Kievul devenea iar rău-platnic. Statul a convertit o mare parte din obligaţiunile scadente (denominate în euro şi în dolari), prelungindu-le scadenţa şi micşorându-le dobânda, investitorii ieşind astfel în pierdere.
Restructurarea a fost însă singura soluţie pentru Ecuador. Statul a apelat la această soluţie pentru 90% din datoria de 6,6 miliarde de dolari pe care o avea în august 1999. Soluţia aplicată de Peru în septembrie 2000, atunci când nu a putut plăti la timp un împrumut în valoare de 4,8 miliarde de dolari în septembrie 2000 a fost simplă: statul a plătit o dobândă de 80 de milioane de dolari şi a obţinut o amânare de 30 de zile.
Argentina, emblematică
În 2001, falimentul a fost mai aproape de noi decât am putea crede. Moldova nu a răscumpărat obligaţiuni în valoare de 145 de milioane de dolari. La scurt timp după aceasta, a început treptat să-şi achite datoriile, însă a intrat iar în incapacitate de plată în iunie 2002, după ce-şi răscumpărase mai bine de jumătate din obligaţiunile scadente. În 2003, criza din Argentina s-a extins şi în Uruguay. Ţara a intrat în incapacitate de plată în aprilie şi a prelungit perioada de rambursarea a împrumuturilor cu cinci ani.
Falimentul Argentinei a rămas, până astăzi, emblematic din cauza situaţiei delicate şi a modului în care aceasta a fost rezolvată. În 2002, statul a anunţat că nu va mai efectua nicio plată pentru datoria de 93 de miliarde de dolari pe care o avea. Ţara trecea printr-o criză economică începută la mijlocul anilor '90, devenită recesiune între anii 1999-2002. Guvernul a sistat plăţile către creditorii externi (printre care Fondul Monetar Internaţional şi state precum SUA, Germania, Canada, Japonia, Austria, Franţa şi Rusia). Măsurile de austeritate luate de guvern în timpul crizei i-au scos pe argentinieni în stradă.
Guvernanţii argentinieni au apelat la rezervele monetare ale băncii centrale şi, până la începutul lui 2006, şi-au achitat toate datoriile către FMI. La 3 ianuarie 2006, statul a plătit o rată-gigant în valoare de 9,54 miliarde de dolari, reprezentând aproximativ 8,8% din datoria publică totală a Argentinei. Rezervele băncii centrale au fost diminuate cu o treime, însă statul a economisit aproape un miliard de dolari evitând plata unor dobânzi. În iunie 2010, Argentina şi-a restructurat o parte din datorie, în valoare de 12,2 miliarde de dolari. Astfel, ponderea datoriilor restructurate a ajuns la 92,6% din total. La sfârşitul anului trecut, mai multe state (SUA, Germania, Canada, Japonia, Austria, Franţa şi Rusia) care au de încasat 6,7 miliarde de dolari de la acest stat au început negocierile pentru restructurare, însă după condiţiile Argentinei: fără implicarea FMI.
Se încarcă comentariile...
