Geografii (ne)sentimentale: Constanţa

Oraşul lui Ovidius nu a fost niciodată o destinaţie pentru mine. Ci mai degrabă o trecere spre. Un spaţiu necesar dar temporar, anticameră a altceva. A vacanţelor cu părinţii, spre Năvodari, cu cortul, a vacanţelor în taberele şcolare, de creaţie, sportive, a primului "te iubesc", o trecere cu maşina cu număr impar spre constelaţia care urma după: Eforie Sud, Eforie Nord, Olimp, Venus, Neptun...sau Mamaia.

O gară în care schimbai trenul sau luai autobuzul, spre hotelurile singuratice dintre Mamaia şi Neptun. Era o ocazie de a face paşi pe faleza de la Cazinou, de a vizita acvariul, sau de a mânca în cel mai bun resturant francez cândva, imediat după Revoluţia din 1989.

Constanţa însemna însă şi nostalgia. Dorul de ducă, dorinţa atât de greu de suportat de a  te urca pe un vapor şi a uita că exişti. Nu ştiu dacă am avut (şi am) această fascinaţie pentru mare şi oraşele de pe malul ei din cauza zodiei mele, Peşte, sau doar pentru că este un moft. Dar fascinaţia există şi este poate tot ceea ce contează. Constanţa, deci oraşul maritim, a reprezentat pentru mine şi un spaţiu de ieşire din timp. O breşă din care vedeam posibilitatea altor lumi.

Pe malul mării Negre am aflat, în vara lui 1990, la Năvodari, că am fost acceptată la Facultatea de Litere din Braşov. Era vara în care ascultam non stop Chris Rea, Looking for the Summer. Pe malul mării Negre am început cursurile de jurnalist european, la Mamaia, într-o toamnă în care, tot ca acum, cineva luase premiul Nobel. Wislawa Szymborska. Mi-am petrecut dimineţile acelui sfârşit de octombrie citindu-i poeziile. De marea Neagră se leagă cele mai fabuloase momente de şoarece de bibliotecă. Erau momentele preferate, cele dezertate de turişti, sătui de ploaie şi frig. Erau momentele mele de graţie, într-un Eforie Nord ploios şi pustiu, pe care-l cutreieram pe jos, spre bibliotecă. Am citit pe atunci biografia lui Charlie Chaplin. Erau şi momentele în care am încercat prima (şi ultima) oară să stau la plajă fără sutien. Să alerg prin valuri astfel, şi să mă las îmbrăţişată de loviturile valurilor furioase, la Mamaia. La Neptun. La Costineşti.

Am avut norocul de a ajunge la mare, acolo, când nu era foarte multă lume. Setea mea de singurătate a fost de fiecare dată satisfăcută, chiar dacă mă privam astfel de porumb fiert şi pepene roşu mâncat cu linguriţa.
Dar cel mai mult am iubit, la această mare, răsăriturile. Unice. Oceanul Atlantic nu are. Ultimul meu răsărit datează deci din 1996. O viaţă de om. Era anul Wislawa Szymborska, da, al poeziilor ei, al singurătăţii, deja. Al temerilor şi al fugii. A fost un răsărit superb, din care îmi amintesc mai ales momentul, clipa, în care soarele e doar o promisiune, după linia orizontului. O promisiune verde-portocalie. Apoi o rază. Ca o săgeată.

Constanţa nu a fost o destinaţie. A devenit însă, în timp, o obsesie. Ca BZN, Blue eyes, cântec legate de mare. De acele timpuri. Sunt momente, în viaţă, când cineva, Dumnezeu sau Darwin, decid, din senin, să dea cu tine de pământ. Nu pentru că ai merita, ci pentru că aşa se întâmplă. Reacţia oamenilor este de fiecare dată neaşteptată dar previzibilă: după un timp de şoc, în care cotidianul şi nocturnul se declină nu în ore ci în lacrimi şi nesomn, după urlete şi gesturi de animal - a te ascunde, de exemplu, în colţuri unde nu te pot găsi nici prietenii, nici familia - ai un moment, decisiv, în care decizi să accepţi fatalitatea şi consecinţele ei: lupta, frica, pregătirea, speranţa, ura, neînţelegerea.

Acest moment durează până când te apropii de ziua operaţiei. Sau a operaţiilor. De momentul acela în care ştii că s-ar putea să nu te mai trezeşti, sau s-ar putea ca cel trezit să fie doar un corp handicapat şi umilit în zvâcnirile sale vitale, şi atunci realizezi că ai mai vrea ceva înainte să. Eşti înconjurat de familie, practic, de prietenii selectaţi, teoretic, dar, extrem de singur, extrem de zidit într-o singurătate înţeleasă doar de cei care-ţi seamănă, îi spui "ce mi-aş dori să mai fac ceva, o singură dată". Egoismul este maxim, sunt de acord, dar este uman şi este, el, meritat.

Eu mi-am spus în acea toamnă a lui 2012 că aş mai vrea să mai văd odată un răsărit de soare, la marea Neagră, şi să mai dansez o dată. Este momentul, acesta, în care realizezi că ceea ce altora le este permis şi acceptabil, posibil, ţie îţi este şi imposibil, şi de neacceptat. Nimeni şi nici măcar tu nu îţi poate da acest cadou. Andrei Tarkovski, murind în clinica Hartmann, din Neuilly sur Seine, şi-a dorit oare ceva? La ce s-a gândit în acele clipe când anestezia te invadează, şi ţi-e foarte frig, că ar mai vrea să facă o dată? O singură dată? Mă întreb acest lucru de fiecare dată când mă întorc. Şi de fiecare dată îmi spun că el ar fi vrut probabil timp.

Anii de spital nu sunt amuzanţi, în sine, dar sunt ani în care singurătatea specifică unei camere neutre dar plină de oameni care nu ştiu cum să se poarte cu tine te face să te gândeşti foarte mult la tine. La ce nu ai vrea să fii, mai ales. O povară, o durere, nici pentru tine dar mai ales nu pentru alţii. La ce ar trebui să schimbi. La visele realizabile. Întrebarea, paradigma ei, se schimbă: nu mai este când sau cum, ci de ce?

În anii aceia am început să visez la Constanţa. Am început să devin enervantă atunci când spuneam prietenilor din Bucureşti "vă rog, aruncaţi-mă până la Constanţa, vreau să văd un răsărit de soare, unul singur". Bineînţeles că niciunul nu s-a îndurat: reacţia prietenilor este, în asemenea cazuri, "las-o baltă, ai tot timpul, doar nu o să mori".

Iată cum a devenit Constanţa obsesie. Din pasaj. Din trecere. Ştiu că nu e chiar o întâmplare, pentru că ştiu că nimic nu este întâmplător. O să-mi spuneţi că am citit prea mult Paolo Coelho. Probabil. Dar probabil că aşa cum boala şi iubirea nu sunt pe merit tot astfel şi viaţa noastră este guvernată de ipocrizie. Faţă de noi înşine, cel mai des. Ne suntem proprii călăi, în cele mai multe dintre cazuri.

Ipocrizie. Am dispreţuit întotdeauna formulările de gen: "a decedat după o lungă suferinţă". Este vorba, evident, de cancer, în diversele sale forme, dar oamenii au încă sentimentul că ar fi ceva contagios/ruşinos/teribil/de nerostit. Sau îşi închipuie că ar fi o suferinţă până la capăt. Oricum, între noi fie vorba, la auzul unei asemenea veşti, "am cancer", cunoscuţii se împart subit în prieteni şi ...străinicaresetemdecontagiere. Prietenii se numără post festum pe degetele de la o mână.

Însă această selecţie, ca şi şocul suferit de o persoană care a avut/are cancer sunt ca un duş rece. Ca un duş rece după fierbinţeala palmelor pe care ţi le dă viaţa. Cancerul este asemeni iubirii: nu este pe merit, te loveşte când nu te aştepţi şi te schimbă fundamental. Ca şi iubirea, este unic. Chiar dacă revine, de fiecare dată după ce l-ai alungat zicând "nu te vreau". O persoană care a trecut prin aşa ceva vede viaţa altfel. O trăieşte mai intens, mai deplin, mai selectiv. Învaţă să se bucure şi învaţă să aprecieze micile bucurii. De aceea cred că este injust să spui "a murit după o lungă suferinţă". Corect este "a murit după o fulgerătoare suferinţă şi după o scurtă perioadă de fericire".

Iulia Aquilia Severa a fost, se spune, persoana din cauza căreia Ovidiu a fost exilat pe malul Pontului Euxin. Poate că de aceea a devenit Constanţa o obsesie. Culmea, un oraş pe care nu aş putea să vi-l descriu pentru că nu îl cunosc. Cunosc doar valurile care ling faleza atunci când marea este furioasă, trecătorii care se feresc aşa cum pot de ele, frunzele care cad aiurea în aleile ciudat de întortocheate din vechiul oraş, vântul...Cunosc şi formidalul noroc pe care îl au constănţenii, de a fi acolo. Ştiu că lor nu le place şi ştiu că viaţa nu le dă răgaz să se bucure de ceea ce au. Dar viaţa, ca şi obiectele, sau oamenii, au importanţa pe care le-o dăm.

Cineva mi-a spus cândva că mă invidiază pentru că stau la Paris. Nu cred că e ceva de invidiat. Fericirea este doar un cuvânt, pacea este o şansă iar viaţa o mare neînţelegere. Ele sunt, evident, acolo unde decidem să fie: în biblioteca din Eforie Nord, în cortul din Năvodari, pe plaja pustie a răsăritului meu de soare. Acasă. În ochii copilului tău. Sau în ochii tăi, pur şi simplu, dar după ce i-ai învăţat iar să zâmbească.