Prima e legată de terorism. În Israel, asta înseamnă şiiţii din Hezbollah, care deţin zeci de mii de rachete la graniţa de nord a ţării, dar şi palestinienii din organizaţia Hamas, care controlează Fâşia Gaza. În schimb, iordanienii se tem de sunniţii care luptă acum în Irak şi Siria şi care ar putea să se îndrepte spre sud, dacă sunt înfrânţi la Mosul sau Raqqa. Teama de refugiaţi este mai mare decât în multe ţări din Europa: în Iordania, ei sunt deja o treime din totalul populaţiei.

A doua frică decurge din recenta cooperare tripartită Rusia-Iran-Turcia. Dincolo de opoziţia lor comună faţă de crearea unui califat, agendele acestor trei ţări – niciuna arabă, deşi două sunt musulmane – par să fie diferite. Palestinienii cred, de pildă, că ruşii, turcii şi iranienii ar putea decide soarta mai multor popoare arabe fără consultarea vreunuia dintre acestea. Mulţi văd, de aceea, necesară o intervenţie europeană, una care să nu fie limitată la ajutor umanitar, ci să fie politică.

În al treilea rând, orientalii aşteaptă cu înfrigurare instalarea noii administraţii de la Washington. Unii – israelienii – sunt foarte optimişti, fiindcă Donald Trump a afirmat că împărtăşeşte politica premierului Bibi Netanyahu referitoare la coloniile din Cisiordania şi a sugerat că ar putea muta ambasada SUA la Ierusalim. Palestinienii şi iordanienii cred că asemenea idei nu simplifică ecuaţia regională, ci o complică. Ei speră, de aceea, că noul preşedinte american va fi măcar neutru.

În fine, nu trebuie neglijată teama ca Irakul şi Siria să fie divizate în mai multe entităţi, urmând un clivaj religios (sunniţi versus şiiţi), unul etnic (kurzi versus arabi) ori amândouă. Pe de altă parte, n-am întâlnit pe nimeni care să creadă că un dialog israelo-palestinian ar putea conduce prea curând la crearea a două state, cu atât mai puţin în graniţele din 1967. În general, optimismul şi politica par să fie complet separate în această regiune.

Europenii nu au parte de o percepţie unitară în Orient. În Israel, multe voci reproşează UE poziţiile făţiş pro-palestiniene, ca şi cedarea în faţa Iranului, la negocierea Acordului nuclear. La Ramallah, oficialii se plâng că poporul palestinian este uitat în capitalele din cele 27 de state-membre, iar la Amman, europenii sunt văzuţi ca utili, dar mai degrabă absenţi. De altfel, în cele trei zile de reuniuni oficiale, nu am auzit pronunţat nici măcar o singură dată numele Federicăi Mogherini sau al vreunui alt înalt oficial european.