EXCLUSIV Dan Dungaciu: Câte divizii are România în Republica Moldova?

0
Publicat:
Ultima actualizare:

Vi-l puteţi imagina pe Preşedintele României întrebându-l pe ambasadorul Republicii Moldova, cu ocazia prezentării scrisorilor de acreditare, care mai este procentul celor de peste Prut care vor să se unească cu România? Evident, nu. Dar un alt preşedinte, respectiv cel al Republicii Federale Germane, Joachim Gauck, l-a întrebat explicit asta pe amabasadorul R. Moldova cu ocazia prezentării oficiale a acestuia din 6 ianuarie 2016.

 Mai mult, curiozitatea preşedintelui german a fost consemnată şi în comunicatul de presă care a urmat întrevederii. Interesul preşedintelui Gauck, exprimat la cel mai înalt nivel, este fără precedent, mai ales că, repetăm, a fost plasat şi în comunicatul final.

De unde această curiozitate? Ce informaţii primise anterior Preşedinţia germană? Ce ştie preşedintele Germaniei şi nu ştim noi? Şi de ce acum, când, în contextul crizei profunde şi generalizate a unei republici cvasieşuate, chestiunea reunificării se pune în alţi termeni? Şi, aparent, inevitabil.Dar să o luăm cu începutul.

Când fanfarele tac. O criză mai mare decât criza

Astăzi, nu mai există vizite oficiale la Chişinău, fanfarele au tăcut, iar steagurile europene fluturate ostentativ din 2009 încoace au fost înlăturate. În locul lor a rămas realitatea nudă, hâdă şi, pentru unii, neverosimilă. Şi totuşi, e adevărat. 

Republica Moldova se află în pragul falimentului. Cu un miliard furat şi sistemul bancar demantelat (80% se află sub supravegherea băncii naţionale), cu salariile neplătite în luna decembrie, fără Acord cu Fondul Internaţional şi incapabilă să se împrumute de pe pieţele externe, cu toate ajutoarele europene blocate în lipsa acestui Acord, fără perspectiva unor investiţii şi confruntată cu o criză fără precedent a remiterilor din străinătate (Rusia nu mai e capabilă să absoarbă forţă de muncă, iar cei plecaţi în Occident se stabilesc acolo) – cetăţenii de pe malul stâng al Prutului au ajuns astăzi să fie, după ce au plecat cam de la acelaşi start în 1989, de cinci-şase ori mai săraci decât cetăţenii de pe malul drept, adică România, în cifre comparative. Preţul pentru decizii (geo)politice eronate sau, dacă vreţi, pentru nereunificarea cu România.

   

Problema nu este doar de criză în sine. Au mai fost crize în R. Moldova, şi după prăbuşirea URSS şi, mai ales, după prăbuşirea rublei din 1998-1999. Dar astăzi este altceva. Nu e doar criză, ci e criza proiectelor politice care să răspundă crizei. R. Moldova pare că şi-a epuizat toate resursele interne. A experimentat tot, sau aproape tot, şi degeaba. Aici e, de fapt, miza oricărei dezbateri serioase despre Republica Moldova. 

După ratarea pe ambele maluri ale Prutului a oricărui proiect unionist, a urmat o perioadă de revenire spre/la Rusia (culminând cu Constituţia din 1994), după care o confruntare politică ce a culminat cu aşa numita perioadă „democratică” (1998-2000), în care Chişinăul „democrat” a vândut reţele de gaz Gazpromului şi a solicitat, parşiv, Tratat de bază/frontieră cu România. 

Eşecul a generat venirea la putere a alternativei comuniste, cu opt ani de regim Voronin, care a profitat de creşterile economice din zonă, dar fără să ofere republicii perspective clare în nicio direcţie. După „revoluţia twitter” din 2009, a venit rândul „europenilor” să guverneze. Cu aceleaşi ambiguităţi şi turpitudini (au vândut aeroportul ruşilor, au furat miliardul şi au solicitat – din nou! – Tratat de frontieră cu România). Rezultatul este un eşec total şi o compromitere masivă internă şi externă.

Problema R. Moldova azi este că au fost, practic, epuizate cam toate proiectele politice şi niciunul nu a fost de succes. Ce ar mai fi de experimentat? Ce mai rămâne pe masă? Nimic, sau aproape nimic. În realitate, o singură alegere: între Rusia şi România. 

Înainte însă de a vorbi despre aceste alternative, trebuie să clarificăm rapid perioada „europeană” a republicii, din 2009 încoace, şi care a lăsat statul de peste Prut la limita supravieţuirii. În termeni comparativi, guvernarea „pro-europeană” a dat cea mai teribilă lovitură – politică, economică, identitară - acestei regiuni care a vrut să devină stat de succes. Sau, cum se exprima cineva de la Chişinău, a „părţii care a vrea să devină întreg”.

Dansând cu lupii

Din 2005 încoace, dincolo de perfomanţele electorale ale lui Dorin Chirtoacă la primăria Chişinăului sau de prezenţa niciodată determinantă a Partidului Liberal condus de Mihai Ghimpu, politica din Republica Moldova a fost dominată de trei Vlazi (de fapt, Vladimiri). 

Primul este Vlad Filat, politicianul proeuropean pur şi dur, care a izbucnit intempestiv pe scenă după 2009. Împreună cu partidul său (PLDM), a fost simbolul integrării europene, dar şi cel care purta, ruseşte, ceasul pe mâna dreaptă, îl admira tacit pe Putin şi îi imita gesticulaţiile electorale de câte ori putea, şi cerea, insistent şi patriotic, cancelariilor occidentale să preseze Bucureştiul să semneze un Tratat politic de frontieră (ceea ce i-a reuşit, într-una din zilele cele mai penibile şi incoerente ale diplomaţiei româneşti).

 Şi tot el, „talentatul domn Filat”, a fost cel sub oblăduirea căruia, în 1998, ca Ministru al Privatizării, reţele de gaz din R. Moldova şi distribuţia au fost cedate, fără nicio tresărire... Gazpromului. Ieri a fost de departe favoritul tuturor liderilor europeni. Astăzi este în arest preventiv.

Al doilea este Vlad Plahotniuc, oligarhul care şi-a făcut, practic, averea ca Director al Petromului românesc (la vremea aceea), pus acolo de un ministru de la Bucureşti. Controlează televiziuni şi posturi de radio şi, scrie presa de la Chişinău, Procuratura şi Centrul Naţional Anticorupţie. 

Tot el este beneficiarul retransmiterii canalului naţional al Rusiei în R. Moldova (ORT la Moscova, Prime la Chişinău), cel care l-a adus pe puternicul Seghei Narîşkin la Chişinău într-o vizită personală şi singurul om cu care s-a întâlnit Preşedintele Kârgâzstanului, în vizita lui din 2014 de patru ore în R. Moldova, înainte de întâlnirea lui Almazbek Atambaev cu Putin de la Sank Petersburg – o vizită la Chişinănu a preşedintelui Kârgâzstanului de care preşedintele R. Moldova nu ştia nimic! Dar tot Vlad Plahotniuc este şi membru al Partidului Democrat care, din 2009 încoace, nu a făcut niciodată vreo majoritate cu partidele proruse, deşi ar fi putut de fiecare dată, şi a menţinut, constant, cursul european.

Al treilea Vlad este Voronin. Generalul de miliţie sovietică, crescut şi educat în URSS, cel care a condus R. Moldova opt ani de regim comunist, dar şi cel care s-a opus lui Vladimir Putin în 2003 trimiţându-i acasă aghiotantul Kozak care ar fi vrut să impună la Chişinău Memorandumul federalist cu acelaşi nume. Şi tot Voronin este personajul politic care a decretat în 2005 că scopul principal al politicii externe a R. Moldova este integrarea europeană. E drept, l-a ţinut doar doi ani această „revoluţie”, după care s-a repliat.

Aceţia sunt cei trei Vlazi, fiecare cu calităţile, ambiguităţile şi turpitudinile de rigoare. Generalizările sau judecăţile apodictice sunt prost plasate. Cum zicea unul dintre ei: „Problema în R. Moldova nu este că diavolul e negru, ci că îngerii nu sunt suficient de albi”. Şi încă ceva: toţi aceşti Vlazi, la vremea lor, fie s-au întâlnit, fie s-au fotografiat cordial, fie au fost medaliaţi cu ordinele cele mai înalte ale Românie de către cei mai înalţi reprezentanţi politici ai Bucureştiului. 

Crocodilul şi şacalul

Ce a rămas din cei trei? Precum în cunoscuta butadă cu apostolii: cei trei Vlazi au rămas doi – Vlad Plahotniuc. Este singurul care mai contează politic. Vladimir Voronin a ieşit, practic, din politică după ce a apărut Igor Dodon, favoritul lui Putin în acest moment, sau unul dintre ei. Partidul Socialiştilor lui Igor Dodon a canibalizat o bună parte din electoratul lui Voronin, cel mai radical şi prorus. 

A doua lovitură a primit-o de la Partidul Nostru a lui Renato Usatîi, un lider populist pilotat tot de Moscova, care a preluat şi restul din ce a mai rămas: moldovenii reticenţi faţă de Europa şi europenizare, populaţii rurale, dar nu numai, un electorat, pe fond, chiar potenţial mai mare decât cel al lui Dodon, limitat prin radicalism prorus. În al treilea rând, sprijinul acordat de PCRM meteoricului guvern minoritar PLDM-PD după alegerile din noiembrie 2014 nu a făcut decât să consfiinţească lipsa de identitate acută în care se zbate astăzi un partid pe cale de dispariţie. 

Între ceilalţi doi Vlazi, relaţiile au fost mai complicate şi mai contondente. Ei au dominat politica moldovenească după 2009, dar au făcut-o prin frăţii temporare, înţelegeri cu cuţitele la spate. De fapt, cum spunea plastic cineva din presă, a fost un război între un şacal şi un crocodil. Cel din urmă, obişnuit să stea ascuns, nu la vedere, cu dificultăţi de acţiona în lumina reflectoarelor, cel dintâi acţionând la suprafaţă, agresiv şi dominant. 

Când crocodilul ieşea pe uscat, avea dificultăţi certe de imagine şi de prestaţie. Dar şi când şacalul se apropia prea mult şi mârâia spre mlaştina unde se camufla crocodilul risca enorm. Conflictul dintre cei doi veşnici parteneri de alianţă politică a început deja în 2010, dar s-a calmat destul de repede. În 2013 avea să fie consemnat primul războiu real dintre ei. 

Vlad Filat a ieşit primul la rampă, acuzând „păpuşarul” (Vlad Plahotniuc) că a privatizat totul şi că acum vrea să „privatizeze o ţară”. Filat a rupt alianţa de guvernare şi părea decis să meargă până la capăt în desfiinţarea politică a „păpuşarului”. L-a demis din funcţia de vicepreşedinte de Parlament cu votul comuniştilor lui Voronin, care, cinici, au votat apoi cu „păpuşarul” demiterea premierul de atunci Vlad Filat. Cuţitele erau scoase din teacă.

 Deznodământul nu a venit, însă. Apariţia în public a unor casete cu premierul Filat dând ordine instituţiilor statului ca un vechil pe moşie au echilibrat scorul. Şi a dus la negocieri între cei doi şi, subit, la completa dispariţie a casetelor şi a consecinţelor lor în spaţiul public. Instituţiile abilitate au tăcut şi ele, liniştite ca prin farmec. Plahotniuc şi Filat şi-au pierdut posturile politice, dar au refăcut alianţa. Victima a fost, paradoxal, Partidul Liberal a lui Mihai Ghimpu pe care cei doi l-au rupt în două, o fracţiune au cooptat-o la guvernare şi au lăsat PL-ul în poziţie. Iurie Leancă a devenit premier, iar în timpul acestei guvernări europene – cum altfel?! – s-au devalizat băncile şi s-a vândut aeroportul ruşilor. 

După alegerile din 2014, tot cei doi Vlazi aveau să guverneze împreună, printr-un guvern minoritar (guvernul Gaburici) susţinut de PCRM. După alegerile locale din iulie 2015 s-a refăcut alianţa PLDM-PD-PL, dar lumea a aflat deja de furtul miliardului şi a ieşit, furioasă, în stradă. 

(Expresia străzii a fost Platforma DA – o stare de spirit contestatară reală devenită între timp partid politic, dar de factură moldovenistă şi europeană, ignorând obstinat şi inexplicabil orice referire la România. De aici şi ineficienţa ei în rândul tinerilor, mai ales, şi a electoratului unionist cantonat cu precădere în Chişinău.) Pe acest fundal se reia confruntarea tacită între cei doi Vlazi, care s-a acutizat odată cu publicarea în presă a imaginilor prin care Vlad Filat s-ar fi asociat strategic cu liderii Platformei DA (vizita la Frankfurt) într-o tentativă pe la spate de a scăpa iar de Vlad Plahotniuc. Orientarea protestelor explicit spre figura oligarhului a întărit suspiciunile. Ce a urmat a fost arestarea lui Vlad Filat pentru implicarea în furtul miliardului, demiterea guvernului Streleţ şi, zilele trecute, tentativa eşuată a lui Vlad Plahotniuc de a deveni premier. 

Care este de fapt miza? Putin sau Plahotniuc?

Personajul Vlad Plahotniuc nu este important doar în sine. Eşecul său de a deveni premier – probabil o ultimă tentativă de a ieşi la suprafaţă şi a-şi curăţa cea mai proastă reputaţie pe care o poate avea un om politic în stânga Prutului – este doar unul dintre aspectele care îl vizează. Al doilea aspect ţine de transformarea lui de către Piaţă şi protestatari (Platforma DA) în personajul cheie în funcţie de care să fie restructurat spaţiul politic din Republica Moldova de aici înainte.

 Nu mai contează, în viziunea Platformei DA, dacă eşti cu Europa sau cu Rusia, ci contează cum te raportezi la personajul Plahotniuc. De aceea devine aproape rezonabilă o alianţă a Platformei DA cu moscovitul Renato Usatîi în perspectiva obţinerii alegerilor anticipate şi diabolizarea fără rest a celor care (precum Partidul Liberal) vor evitarea anticipatelor de teama revenirii forţelor proruse. De aici şi dificultatea înţelegerii situaţiei de acolo. În esenţă, este vorba despre ce prioritizează fiecare tabără. 

Cei care vor anticipate (Platforma Dreptate şi Adevăr, Partidul Socialiştilor, Partidul Nostru al lui Usatîi etc.) nici măcar nu discută posibilitatea revenirii la guvernare a forţelor proruse. Pentru ei, Plahotniuc pare mai primejdios decât Putin. Cei care doresc guvern şi evitarea anticipatelor (PD, PL, fracţiunea PLDM etc.) consideră că principala prioritate a Republicii Moldova este evitarea anticiptelor şi a aducerii la putere a forţelor girate de Moscova. Pentru ei Putin este mai primejdios decât Plahotniuc.

Cine are dreptate? Evident, depinde de opţiunea politică a fiecăruia. În acest moment, odată cu nominalizarea unui premier (Pavel Filip) s-a ajuns la un compromis care pare rezonabil pentru cei care vor evitarea anticipatelor (nu e, totuşi, Plahotniuc), dar care e o trădare evidentă pentru cei care vor anticipate cu orice preţ (e, de fapt, un substitut al lui Plahotniuc). Din punct de vedere juridic, dacă se va vota guvernul şi se va consacra o majoritate parlamentară, lucrurile reintră oarecum în ordine, cel puţin până la momentul alegerii unui nou preşedinte. Ce pot face cei care se opun unei asemenea evoluţii? În termeni legali, nimic. În termeni revoluţionari, blocarea din stradă a activităţii Parlamentului şi a votării guvernului. Dar asta va împinge Republica Moldova într-o complet altă logică. 

O singură alegere: între România şi Rusia

Ce îi rămâne R. Moldova după aproape 25 de independenţă? O singură alegere reală. Alegerea între Rusia – potenţial până la integrarea în Uniunea Vamală şi proiectul Eurasatic al lui Putin - şi România – potenţial până la reunificare. Uniunea Europeană e ieşită din discuţie, pentru că e chiar cinic, dacă nu indecent, să o mai invoci. Dezamăgirea Bruxelles-ului cu orice formă de extindere, inclusiv cea care ar viza R. Moldova este evidentă. Rusia ca alternativă este însă iarăşi o problemă. 

Dificultăţile enorme ale Rusie (criză economică acută, finanţarea Crimeei, Donbas-ului, Transnistriei etc.) fac ca o gestionare eficientă a R. Moldova să fie imposibilă. De aceea, Moscova nu vrea acum asumarea explicită a republicii şi mutarea vectorilor ei la guvernare, ci menţinerea unui haos controlat acolo care să facă imposibilă orice surpriză geostrategică în regiune. 

Rămâne, că ne place, că nu ne place, că vrem sau nu vrem, relaţionarea cu România, singura care poate menţine direcţia Vest în R. Moldova printr-un proiect asumat la Bucueşti şi care să fie altceva decât s-a încercat până acum. România este singura care poate ajuta acum R. Moldova să menţină direcţia Vest, occidentală. E vremea acţiunii, nu a vorbelor goale şi lipsite de acoperire. 

De la Pactul de la Snagov la Fondul Moldova

Şi ne întoarcem, în final, la dubitaţia dispreţuitoare a lui Stalin? „Câte divizii are Papa?”... Parafrazată pentru subiectul nostru, interogaţia sună aşa: „Câte divizii are România în Republica Moldova?”

Contrar aparenţelor, tocmai în aceste momente nevoia de România şi „diviziile” ei este mai acută decât oricând. Iar Bucureştiul trebuie să le ordoneze în felul următor:

1. Abandonarea blocajului şi a tăcerilor ostentative pe R. Moldova, un subiect care pare azi abandonat. În realitate, partenerii euroatlantici ai României nu de tăcerea ineficace a României au nevoie, ci de soluţiile pe care ea le poate sugera, ca soluţii nu doar pentru Bucureşti, ci pentru vecinătatea imediată a spaţului euroatlantic. 

În condiţiile în care Polonia propune explicit, prin vocea preşedintelui său, resuscitarea proiectului federalist interbelic „Internmarium”, care înseamnă integrarea în spaţiul unei federaţii euroatlantice a Ucrainei (sau a Vestului ei?), a tăcea despre R. Moldova este vinovat şi ineficient. Dimpotrivă. România are astăzi, ca niciodată, o fereastră de oportunitate excelentă pentru a vorbi cu sens şi cu substanţă despre R. Moldova. 

2. Asumarea unei diplomaţii multilaterale în regiunea extinsă a Mării Negre, în ton cu apetitul recent al Uniunii Europene, dar şi cu menţinerea unei identităţi precise a unei Românii europene, euroatlantice şi partener strategic al SUA. 

3. Legitimarea şi fundamentarea interesului politic pentru R. Moldova (mai ales acum, când proiectul integrării europene s-a surpat) printr-un Pact de la Snagov care să îl reitereze pe cel din 1995, cel care a creat premizele asumării plenare a clasei politice româneşti a proiectului euroatlantic. 

Acel pact a avut ca punct de plecare Preşedinţia României şi Academia Română. Un Pact de la Snagov pentru Republica Moldova ar putea avea aceeaşi iniţiatori.

4. Bazată pe acest pact politic menit să menţină în Republica Moldova direcţia Vest, prin intermediul României, ar urma instituţionalizarea acestuia. Altminteri spus, instituţionalizarea interesului pentru Republica Moldova prin configurarea acelor instituţii, la nivel de Preşedinţie şi Guvern, care să gestioneze relaţia cu statul vecin. 

În condiţiile unei crize profunde de dincolo de Prut, se impune, la nivel de guvern, configurarea unui Minister pentru Republica Moldova care, în eventualitatea unor adeziuni dincolo şi dincoace de Prut, în conformitate cu Acordurile Internaţionale de la Helsinki şi legislaţia internaţională, să poată fi transformat într-un Minister al Reintegrării, pe modelele german sau corean. 

5. Pe temen scurt, sarcina acestor instituţii dedicate R. Moldva ar fi implementarea a ceea ce s-a numit în cadrul Fundaţiei Universitare a Mării Negre, „Fondul Moldova”, un soi de Plan Marshall al România pentru republica de peste Prut. R. Moldova are nevoie acută de aşa ceva, şi România este singura care îl poate oferi. Schiţa de portret a acestui Fond a fost deja făcută. (vezi aici: https://adevarul.ro/stiri-externe/europa/fondul-moldova-planul-marshall-al-romaniei-1652953.html).

Europa



Partenerii noștri

Ultimele știri
Cele mai citite