EXCLUSIV Dan Dungaciu: Rusia se retrage din Siria şi vine la Kiev şi la Chişinău

EXCLUSIV Dan Dungaciu: Rusia se retrage din Siria şi vine la Kiev şi la Chişinău

Preşedintele rus Vladimir Putin pregăteşte următoarea mutare pe harta lumii

Anunţul intempestiv al Preşedintelui rus de retragere (parţială) din Siria a stârnit nedumeriri şi interogaţii. De ce acum? De ce aşa? Cu ce preţ şi cu ce consecinţe pentru Federaţia Rusă, perspectivele conflictului sirian sau spaţiul euroatlantic? De la Bucureşti, miza interogaţiei este una singură şi ea face obiectul acestui material.

Ştiri pe aceeaşi temă

În ce fel anunţul neaşteptat al mereu surprinzătorului Vladimir Putin afectează statutul estic al frontierei euroatlantice al cărui principal pivot este România? Mai pe şleau spus, dacă înţelegerile de la masa ruso-euroatlantică, la care nu au participat în nici un caz nici Kievul nici Chişinăul, au vizat cele două state vecine României. Şi cu ce consecinţe? Căci, dacă nu eşti la masă, rişti să fii în meniu.
 
Mâna lui John Kerry pe umărul lui Serghei Lavrov
 
Speculaţiile şi evaluările anunţului lui Putin au fost abundente. Prima veste proastă e că explicaţia financiară pentru retragere nu e tocmai credibilă. Dacă ar fi să presupunem că evaluările strategice ale Moscovei depind în primul rând de buget şi starea economiei, nu am putea explica nici finanţarea continuă a Transnistriei, nici anexarea Crimei, nici sprijinul pentru decuparea Donbasului – toate acţiuni extrem de costisitoare pentru economia devastată a Federaţiei Ruse.
 
Mai mult, cheltuielile pentru operaţiunea siriană nu se ridica la sume insuportabile pentru bugetul de apărare al Federaţiei Ruse, iar aceste costuri trebuie atenuate de contractele pe care Moscova le-a semnat în perioada campaniei siriene când şi-a etalat ostentativ noile producţii militare. 
 
Explicaţiile trebuie să fie în altă parte. Retragerea rusă, făcută în preajma negocierilor de Pace de la Geneva, are câteva repere clare. În primul rând, s-a confirmat ideea că niciun armistiţiu sau plan de pace nu se poate concepe fără armonizarea poziţiilor a doi actori fundamentali: SUA şi Rusia. 
 
E clar acum că cele două poziţii s-au armonizat, iar atitudinile extrem de amicale între cei doi miniştrii de externe şi vizita lui John Kerry la Moscova sunt menite să întărească această senzaţie. Oprirea ostilităţilor este un element esenţial pentru administraţia americană, în special „Doctrina Obama”, care s-a înşelat în predicţia ei că Rusia se va îngropa în Siria cum a făcut în Afganistan. 
 
În al doilea rând, Rusia – dincolo de economiile pe care le face, deloc de neglijat, chiar dacă nu decisive în ordinul de plecare - se retrage în timpul de armistiţiu, adică în timp de pace, deci asta înseamnă, cum bine s-a sesizat, o plecare victorioasă, nu o fugă din timpul unui conflict în curs (situaţie net diferită de Afganistan). Mai mult, lasă un regim sirian întărit, acceptat la negocieri şi care va trebuie să înţeleagă, totuşi, că nu este indispensabil nici măcar pentru Moscova.
 
 Acasă, imaginea lui Putin explodează („am venit, am învins, am plecat” – cum titra undeva „Foreign Affairs”), iar în exterior Moscova dă semnale că e la masa mare de negocieri alături de Statele Unite ale Americii (o obsesie rusească mai preţioasă decât PIB-ul sau cotaţiile petrolului!). 
 
La rândul ei, Europa este şi ea fericită. Poate cea mai fericită! S-au pus bazele, prin negocieri şi soluţionare paşnică, pentru oprirea confruntărilor şi oprirea fluxului de emigranţi (cel puţin) dinspre Siria. Şi e mai mult decât atât: sunt create premisele unui nou aranjament pentru Orientul Mijlociu menit, inclusiv, să oprească potenţialii refugiaţi să mai ia cu asalt cetatea asediată europeană. 
 
Nu degeaba influentul Wolfgang Ischinger propunea la Conferinţa de Securitate de la München un posibil OSCE pentru Orientul Mijlociu din care să facă parte – atenţie! – SUA, Europa şi Federaţia Rusă (cam ce îşi dorea, pe vremea preşedinţiei sale, şi Dmitri Medvedev). Recentul acord cu Ankara, semnat de către Donald Tusk, indiferent cât de contestat şi de precar, devine şi el o spectaculoasă coincidenţă în acest peisaj complex. 
 
Şi dacă lucrurile s-au aşezat, potenţial, mai favorabil pentru toată lumea, cum se plasează Rusia în acest peisaj? Care e preţul „generozităţii” ei fără precedent? Mai pe şleau, ce vrea şi ce a obţinut Federaţia Rusă?
 
Ce vrea Rusia sau când distincţia Sud-Est nu mai există
 
În esenţă, trei lucruri. De la partea americană, un loc la masă şi, tacit, recunoaştere ca actor global, nu doar regional. Şi, dacă se poate, o nouă Yaltă, chiar de dimensiuni mai mici. 
 
De la europeni, ridicarea sancţiunilor economice din iulie a.c., care deja se mijeşte la orizont după declaraţiile liderilor Italiei şi Ungariei că prelungirea sancţiunilor nu e automată, deci ei se vor gândi de două ori (e nevoie de unanimitate pentru asta). 
 
Şi nu e clar în acest moment pentru cine şi în numele cui vorbesc premierii de la Roma şi, respectiv, Budapesta, deşi, după intervenţia recentă în acelaşi registru ale vicecancelarului german Sigmar Gabriel lucrurile devin tot mai predictibile: şansa de ridicare a sancţiunilor a trecut de 50%! 
 
În al treilea rând, şi aici e chestiunea care ne interesează nemijlocit, Moscova vrea beneficii în ceea ce ea numeşte „străinătate apropiată”. Adică la Est de Vest. Ce înseamnă asta? Pe scurt, că Moscova s-a dus în Siria inclusiv pentru a debloca dosarul ucrainean – în care era realmente fără soluţie în faţa unei Ucraine încăpăţânate – şi de a da un impuls (mai ales) partenerilor europeni de a pune presiune pe Kiev să fie conciliant.
 
Dar înainte de a spune ce vrea explicit Rusia în Ucraina, se cuvine să facem o digresiune de fond legată de relaţia Siria-Ucraina. Spre deosebire de actorii euroatlantici, inclusiv NATO (inclusiv România), Rusia nu face şi nici nu a făcut vreo distincţie limpede între axele Est şi Sud de securitate. 
 
În viziunea NATO, prima axă e asociată cu Rusia, Crimeea, Donbas, Marea Neagră, conflicte îngheţate, război hibrid etc. A doua, cu terorism state eşuate, migraţie, ISIS etc. De aici şi tentaţia de a discuta cele două axe la rubrici diferite, în casete distincte, fiecare cu specificul ei. 
 
În realitate, Moscova nu gândeşte aşa. Pentru ea distincţia Est-Sud este complet irelevantă şi inoperantă, aşa cum s-a dovedit, de pildă, în cazul bombardării din Marea Caspică (Est) a unor ţinte din Siria (Sud). Şi pentru că distincţia e irelevantă, Moscova joacă senin pe acest continuum.
 
Utilizează şi încurajează criza refugiaţilor sirieni pentru a obţine avantaje strategice în Europa (ridicarea sancţiunilor), intră şi acţionează în Siria pentru a debloca dosarul ucrainean şi a favoriza noi aranjamente de securitate favorabile Kremlinului. Retragerea din Siria intră în acest registru şi nu are cum să nu afecteze perspectivele dosarului ucrainian. Şi nu numai. 
 
Ce vrea Rusia în Ucraina?
 
Un singur lucru: controlul deciziei de securitate şi politică externă a Kievului de către Donbasul separatist; implicit, de către Moscova. Că numim asta „federalizare”, „autonomie extinsă”, „decentralizare” sau că nu o numim deloc - e simplă semantică sau tactică politică. Rusia vrea controlul întregului prin intermediul părţii, respectiv incorporarea regiunilor separatiste (mai puţin Crimea, care e intangibilă) în Ucraina cu oferirea de garanţii acelor regiuni (re)incorporate că Ucraina nu se va integra în spaţiul de securitate euroatlantic. 
 
(Mai ales că au aflat recent din faimosul articol despre „Doctrina Obama” din The Atlantic că, pentru preşedintele american, „Ucraina, ţară care nu este membru NATO, va fi vulnerabilă în faţa dominaţiei militare ruseşti”). Cum se poate obţine asta? Ca de obicei, „legal” din punct de vedere procedural. Adică cu documentele în mână. 
 
În cazul nostru, cu faimosul Acord de la Minsk (II), care prevede, la punctele 4, 8, 11, 12, soluţionarea „politică” a conflictului, respectiv conferirea de atribuţii specifice regiunii separatiste, şi, la punctele 9-10, soluţionarea „militară”, respectiv preluarea controlului frontierei ruso-ucrainene din regiunea Dondas de către guvernul legitim de la Kiev.
 
 Blocajul astăzi ţine de prioritizări: Moscova susţine ca reglementările „politice” trebuie implementate primele, Kievul, cele „militare”. Din această dilemă nu se poate ieşi decât cu sprijin din afară. Iar ce vrea Moscova să obţină concret prin retragerea sa din Siria este sprijinul occidental, european (a se citi presiuni la Kiev!) pentru ca soluţia „politică” să fie asumată ca prioritate şi de către autorităţile ucrainene. Dacă va obţine aşa ceva, Moscova îşi va îndeplini obiectivul strategic în Ucraina. 
 
Ceea ce trebuie să ne intereseze la Bucureşti este însă (şi) altceva. Care vor fi consecinţele unei potenţiale „federalizări” a Ucrainei pentru R. Moldova?
 
Ce vrea Rusia în R. Moldova?
 
Din perspectivă strategică, R. Moldova nu e Ucraina. Şi nu e vorba aici de dimensiuni sau de mult discutate viziune după care fără Ucraina Rusia nu mai poate fi un imperiu spre Vest. 
 
E vorba despre modul concret prin care frontiera euroatlantică (a se citi NATO) poate fi blocată la frontierele Ucrainei şi ale R. Moldova. Dacă în cazul Ucrainei e suficient un amestec de criză economică insolubilă şi separatism pentru a anula pe termen mediu şansele de integrare euroatlantică ale Kievului, în R. Moldova lucrurile nu stau aşa: o R. Moldova aflată în criză socioeconomică profundă nu îndepărtează neapărat frontiera euroatlantică, aşa cum se petrece în Ucraina, ci o solicită! 
 
Pentru că există posibilitatea, fie şi teoretică, ca o criză de proporţii în stânga Prutului să aducă după sine dezangajarea populaţiei faţă de proiectului statal numit R. Moldova şi bascularea spre proiectul unionist (ceea ce am numit în altă parte „unionismul minţii”, complementar „unionismului inimii”).
 
 O asemenea posibilitate nu există în Ucraina, unde criza profundă socioeconomică va ţine o bună bucată de vreme Ucraina departe de proiectul euroatlantic.
 
De aici dificultăţile de a tranşa chestiunea R. Moldova. O populaţie neslavă, latină, vorbitoare de limbă română, care în condiţii de criză prelungită îşi poate descoperi, majoritar şi intempestiv, identitatea etnică românească generatoare de proiecte geopolitice. 
 
Iar Rusia ştie asta foarte bine. De aici şi dilema strategică: Cum poţi să obţii garanţii în R. Moldova, mai mult decât „linia Nistrului” (Transnistria), veritabila linie roşie a diplomaţiei ruse? Printr-un singur mod: „federalizarea” R. Moldova, deci transnistrizarea ei, respectiv aducerea în câmpul constituţional/electoral al republicii a circa 10% de voturi proruse – voturile transnistrene - şi conferirea unui statut special regiunii separatiste prin care acestea (împreună cu Găgăuzia) va controla de iure şi de facto politica externă şi de securitate a Chişinăului.
 
Aceasta e unica garanţie a Moscovei că, cel puţin pe termen mediu, integrarea euroatlantică nu va fi posibilă. Nici pe calea „naturală” (pentru care Chişinăul nu se califică şi Bruxellesul nu o doreşte), nici pe calea scurtă, germană, respectiv reunificarea cu România. 
 
Acesta este contextul strategic în care ne aflăm. Retragerea Rusiei din Siria şi întregul context strategic creează premisele conturării unui spaţiu tampon între spaţiul euroatlantic şi Federaţia Rusă sub forma unor organizări teritoriale interne în Ucraina şi R. Moldova de tipul unor „federaţii” (chiar dacă acest cuvânt nu va fi nici rostit nici invocat ca atare). 
 
Geopolitica se întoarce la Chişinău
 
Echivalentul retragerii surprinzătoare a trupelor Federaţiei Ruse din Siria este, pe plan local, şi păstrând proporţiile, Decizia Curţii Constituţionale din 4 martie privind schimbarea formei de alegere a preşedintelui R. Moldova, de la vot în parlament, la vot direct. 
 
Afirmaţia pare excesivă dar, din perspectiva discuţiei de până acum, nu e. Pentru că această decizie a Curţii, cu voie sau fără, pune premisele unei noi dezbateri despre „federalizarea” R. Moldova. 
 
În ciuda unor eforturi patetice în ultima vreme de a scoate „geopolitica” din republică, perspectiva alegerilor prezidenţiale o readuce intempestiv în spaţiul public. Pentru că alegerile din toamnă vor fi, cu certitudine, geopolitice. Iar geopolitica în R. Moldova înseamnă a alege între Est şi Vest. În contextul discuţiei noastre, adică a unei prezumate concesii făcute Federaţiei Ruse în spaţiul estic, ne interesează potenţialul federalizării republicii, expresia maximală a victoriei geopolitice a Kremlinului în stânga Prutului. 
 
Prima observaţie pe care trebuie să o facem este că, în ultima vreme, s-au intensificat la Chişinău discuţiile/proiectele despre problematica federalizării, chiar dacă nu se numesc aşa. Parlamentari de la Chişinău, din regiunea găgăuză şi cea transnistreană încep tot mai des să fie implicaţi în proiecte comune menite să le dezvăluie avantajele unui mecanism federal sau de largă autonomie. Că proiectele sunt girate de OSCE sau alte instituţii, contează mai puţin; importantă este tendinţa şi momentul.
 
În al doilea rând, nu există un spaţiu mai favorabil pentru aducerea în discuţiei a soluţionării problemei transnistrene (inclusiv prin federalizare) decât o campanie electorală prezidenţială. „Soluţionarea” chestiunii transnistrene este una dintre preocupările esenţiale ale oricărui preşedinte al R. Moldova, astfel că nici un candidat nu o va putea ignora. Tema va fi pe masă şi este greu să i te opui: etichetele de „antistatal” şi „antipatriot”, chiar „trădător al republicii”, sunt deja pregătite.
 
În al treilea rând, intrarea în cursă a candidatului socialist Igor Dodon, cel care îşi făcea campanie fotografiat alături de Vladimir Putin, înseamnă readucerea în prim plan a temei federalizării, cel puţin pentru motivul că nu există politician în stânga Prutului care să fie mai ataşat de această chestiune decât Igor Dodon. 
 
În programul Partidului Socialiştilor este scris explicit că federalizarea este „una dintre sarcinile prioritare ale partidului”, iar formula este şi ea explicitată: „o republică federală înseamnă câţiva subiecţi ai federaţiei, înseamnă un Parlament bicameral, format din camera senatului şi camera reprezentanţilor, înseamnă un guvern comun şi un preşedinte ales de întreg poporul ţării” (text din 25.11.2013).
 
 Constatăm astăzi că una dintre condiţii este, parţial, îndeplinită, respectiv „un preşedinte ales de întreg poporul” (nu e clar deocamdată dacă şi cum vor fi invitaţi la votul din toamnă şi transnistreni). Este de urmărit de aici înainte cum se vor raporta principalele partide din R. Moldova la politicianul Igor Dodon.
 
În al patrulea rând, vom asista la eforturi masive pentru a acredita ideea că alegerile din R. Moldova NU trebuie să fie geopolitice. Se vor înscrie în această campanie susţinătorii „naţiunii civice” moldoveneşti, adepţii (doar a) luptei împotriva corupţiei, indiferent de limba vorbită, etnie, opţiuni politice etc. Nu este exclus ca această abordare să fie încurajată şi de unii oficiali europeni, aşa cum este şi în prezent, tot în numele „sacrosantei” „naţiuni civice”. Şi dacă tot e „civică” „naţiunea moldovenească” între Prut şi Nistru, ce mai contează 2/3 de populaţie slavă (ruşi şi ucraineni vorbitori de limbă rusă) care se vor alătura din Transnistria? În realitate, insistenţa pe „naţiunea civică moldovenească” poate fi citită (şi) ca un preambul perfect pentru federalizare. 
 
În al cincilea rând, vom asista în campania prezidenţială din toamnă la împingerea candidatului Igor Dodon spre centru, iar aici un rol comportament va avea nimeni altul decât… Renato Usatîi. Frustrat de decizia Curţii de a menţine plafonul de vârstă la 40 de ani, deci de a-l exclude din campanie (şi pe Dorin Chirtoacă, de altfel), Usatîi pregăteşte un candidat surpriză. 
 
Indiferent cine va fi acesta, va avea rolul strategic de a ocupa „extrema stângă”, deci opţiunea radicală pro-Est, favorizând, prin recul, plasarea lui Igor Dodon spre centru eşichierului şi lărgindu-i plaja electorală mai ales pentru turul al doilea. Deja eforturile lui Igor Dodon sunt vizibile, acesta anunţându-ne deja (09.03.2016), la un post de radio finanţat de contribuabilii americani, că „sunt pentru un parteneriat strategic cu Federaţia Rusă, dar modelul funcţionării statului rus nu este valabil pentru Republica Moldova, valabile sunt prevederile acquis-ului comunitar”. Adică nici cu Rusia nici cu UE până la capăt, dar nici în potriva lor!
 
În al şaselea rând, ideea că „federalizarea” R. Moldova înseamnă schimbarea formei de organizare a republicii, deci presupune un referendum, este naivă. Nu se va schimba nimic fundamental, pentru că nu va fi utilizat cuvântul ca atare. Se vor utiliza vechile legi deja votate în parlament, inclusiv cea din 2005.
 
 Nu se va umbla la cuvinte, ci la conţinutul „autonomiei extinse” care va fi acordată regiunii transnistrene. În ultimă instanţă, pentru cineva foarte riguros cu termenii, R. Moldova este deja relativ federalizată ţinând seama de modul în care funcţionează autonomia găgăuză. R. Moldova se va „federaliza” în tăcere…
 
Nu în ultimul rând, calculele ruse se bazează inclusiv pe o evaluare demografică şi generaţională a R. Moldova. Schimbarea nu s-a făcut încă în R. Moldova în sensul înlocuirii ultimei generaţii active crescute şi educate în timpul URSS. 
 
Este vorba despre generaţia de 50-60 de ani, prezentă în spaţiul public, al cărei potenţial maxim de implicare civică şi patriotism este „R. Moldova” în varianta şi geografia ei sovietică. Este aceea generaţie care se exprimă acum în spaţiul public ca electorat al Platformei DA, a cărui formulă identitară este „Moldova” şi „moldovenismul” inclusiv în variantele sale „civice”.
 
 Nu este antiromânească, dar pentru ea idealul teoretic al eventualei reunificări este abstract, străin şi disonant cu educaţia şi experienţa ei. În termeni strategici, Rusia ştie că e ultima generaţie care ar accepta federalizarea sau transnistrizarea chiar cu preţul blocajului proiectului european sau euroatlantic. Asta nu înseamnă că generaţia de 30-40 de ani nu are sentimente patriotice pentru R. Moldova, ci că, pentru aceasta, decizia de a sacrifica proiectul european în numele federalizării este incomparabil mai greu de luat.
 
Refuzul geopoliticii în pofida ei
 
Cea mai mare şmecherie a Diavolului este să ne convingă că nu există, spunea cineva. Cea mai mare şmecherie a geopoliticii în R. Moldova este să ne convingă că nu contează. În realitate, indiferent cum o întorci, în R. Moldova este vorba despre geopolitică, iar însăşi negarea ei este o opţiune geopolitică. 
 
A prezenta ideea „federalizării” republicii ca un punct zero, neutru, aflat undeva la mijlocul interesului geopolitic al Estului şi al Vestului este cel puţin o naivitate. Federalizarea este un proiect rusesc, fie că vorbim despre Ucraina sau R. Moldova, indiferent care dintre actorii europeni îl girează.
 
Aşa a fost în 2013, cu ocazia Memorandumului Kozak, aşa va fi şi în 2016 sau 2017. Depinde de reacţia politicienilor şi voinţa populaţiei din stânga Prutului de a reacţiona şi de a interpreta aceste oferte. Nu va fi uşor, mai ales că, spre deosebire de 2013, redeschiderea dosarului federalizării a căpătat şi alte funcţii strategice, inexistente în 2013.
 
Prima este închiderea diferendumului Est-Vest şi stabilirea, tacită, a unui spaţiu intermediar – „zonă tampon”, „zonă gri”, „zonă de comerţ” etc. – menită, pe de-o parte, să reducă suspiciunile Rusiei şi, pe de alta, să pună o barieră credibilă extinderii euroatlantice.
 
A doua funcţie este anularea dihotomiilor, pentru că federalizarea va avea susţinători şi la Moscova şi la Chişinău şi la Bruxelles sau în marile capitale europene. Ea nu va mai fi prezentată doar ca o bătălie între Est şi Vest, ci ca având un consens mai amplu. Cine va mai putea rezista unui asemenea consens şi cine va (mai) putea nega virtuţile eschatologice ale „naţiunii civice moldoveneşti”?
 
A treia este deturnarea dosarului de corupţie din R. Moldova spre alte teme care vor face agenda, respectiv tema reintegrării. „Patriotismul este ultimul refugiu al lichelelor”, scria cineva cu temei. Aşa va fi şi la Chişinău, când multe vini, turpitudini şi încălcări de legislaţie vor fi uitate cu prilejul relansării dezbaterii despre reintegrare. Cine va mai sta să se ocupe de chestiunea corupţiei, când o miză aşa de mare – reintegrarea statului! - va sta în faţa „naţiunii civice moldoveneşti”? Corupţii şi oligarhi de ieri vor deveni… patrioţii de mâine!
 
Bucureştiul faţă cu chestiunea federalizării. Principiu vaselor comunicante
 
Perspectiva federalizării pe care, teoretic, am descris-o aici merită reţinută ca scenariu potenţial. Miza pentru Bucureşti este statutul frontierei euroatlantice şi, concomitent, al frontierei sale naţionale. Deschiderea posibilă a dosarului federalizării, deci al transnistrizării R. Moldova, înseamnă, într-o primă instanţă, un potenţial conflict sau instabilitate într-un stat în care există sute de mii de cetăţeni români şi, pe termen mediu, posibilitatea formalizării unor relaţii ale noului stat reîntregit cu Moscova care poate aduce Federaţia Rusă la frontierele României (Uniune vamală, formule de integrare eurasiatice, acceptarea de baze militare ruseşti în stânga Prutului). Din această perspectivă, dacă aşa vor sta lucrurile, R. Moldova devine principala provocare de securitate a României pe termen scurt şi mediu. 
 
Cum putem verifica acest scenariu deocamdată prezumat? Printr-un singur mecanism, cel al vaselor comunicante, pe care îl enunţăm astfel: cu cât dosarul federalizării va fi mai acut, cu atât se va răci, fie şi nedeclarat, relaţia bilaterală Bucureşti-Chişinău. Este o condiţie sine qua non ca prezenţa românească, indiferent în ce forme, să nu fie vizibilă şi palpabilă la Chişinău dacă se va purcede la deschiderea dosarului federalizării. 
 
Nu poţi să ai prezenţă românească masivă în politica şi economia republicii (sau lideri proromâni cu funcţii semnificative în stat) şi, în acelaşi timp, să deschizi negocieri cu Tiraspolul în vederea reintegrării. În realitate, relaţia bilaterală Bucureşti-Chişinău, pe toate dimensiunile ei, devine grila de lectură şi de evaluare a potenţialului de federalizare a R. Moldova. 
 
O prezenţă masivă – economică, culturală, socială, politică – a României în R. Moldova ar însemna singura barieră potenţială împotriva federalizării R. Moldova şi, deci, a fixării pentru cel puţin o generaţie a frontierei euroatlanice 
 
citeste totul despre: