13 ţări au organizat până în prezent iniţiative identice cu cea din România – şi au definit fără echivoc în Constituţiile lor căsătoria ca fiind între un bărbat şi o femeie.

În Croaţia, preşedintele aflat la putere în momentul iniţiativei civice şi coaliţia de stânga aflată la guvernare s-au opus Referendumului – împreună cu 90% din presă. Condiţiile au fost draconice – semnăturile pentru organizarea Referendumului au reprezentat 20% din populaţie şi au fost strânse, conform prevederilor legii, în două săptămâni. Referendumul a fost apoi tergiversat – însă oamenii au ieşit masiv în stradă. Până la urmă, în 6 luni de la data strângerii semnăturilor, Referendumul a fost organizat şi câştigat, cu 67% din populaţie care s-a pronunţat pentru definirea Căsătoriei dintre un bărbat şi o femeie în Constituţie. Preşedintele care s-a opus Referendumului a pierdut apoi alegerile. Primul-ministru şi partidul său care s-au opus Referendumului au pierdut şi ei alegerile.

„Mi-am petrecut jumătate de viaţă într-un regim comunist în care nu aveam voie să spun ceea ce cred. Acum, în democraţie, am văzut că mi se zice iarăşi că nu am voie să spun ceea ce cred. Un Referendum reprezintă cea mai democratică formă de exprimare a voinţei oamenilor – dacă azi un Referendum pentru Căsătorie e împiedicat în mod abuziv, mâine ce alte lucruri vor fi împiedicate?”, se întreabă Zeljka Markic.

În Franţa, introducerea parteneriatelor civile, PACS, în anul 2000, inclusiv pentru persoanele de acelaşi sex, a avut ca efect o scădere dramatică a numărului căsătoriilor, şi o creştere exponenţială a numărului parteneriatelor civile heterosexuale, văzute ca soluţia „mai ieftină” şi „mai puţin angajantă”.

În 2013, François Hollande a promis legalizarea căsătoriilor homosexuale în Franţa, şi a reuşit să o obţină, în ciuda unor manifestaţii masive de stradă – peste două milioane de oameni au protestat împotriva acestui demers şi au fost ignoraţi, aproape cu desăvârşire, de presă. După aceea, François Hollande a scăzut dramatic în sondaje, iar partidul său a pierdut în mod zdrobitor alegerile – dispărând, practic, de pe scena politică.

După legalizarea căsătoriilor între persoane de acelaşi sex, 3% din totalul căsătoriilor au fost între cupluri gay. Cu toate acestea, impactul acelei decizii se resimte asupra întregii societăţi.

Cuvintele „tată” şi „mamă” au fost scoase din toate textele legale franceze – acum e legal să spui doar „părinte 1” şi „părinte 2”.

„Ziua tatălui” şi „ziua mamei”, evenimente foarte populare în şcoli, au fost eliminate şi înlocuite cu „ziua părintelui”, care este neutru.

Acum se discută intens legalizarea procreării asistate pentru cuplurile de lesbiene. Unul din părinţi – donatorul de spermă – va fi, în mod obligatoriu, necunoscut copilului. Deşi studii temeinice arată că pentru un copil cel mai bun mediu de creştere, educare şi dezvoltare este reprezentat de familia formată din mama şi tatăl său biologic, aceşti copii nu-şi vor cunoaşte tatăl biologic – şi vor creşte în absenţa acestuia. În plus, tehnica fertilizării in vitro ridică numeroase probleme morale, de la riscuri de sănătate pentru femei asociate cu FIV la faptul că marea majoritate a embrionilor folosiţi sunt fie distruşi, fie folosiţi în experimente legate de celule STEM.

Această legalizare va deschide o piaţă extrem de lucrativă. Iar următorul pas îl va reprezenta legalizarea mamelor-surogat pentru cuplurile de gay şi chiar pentru bărbaţii singuri, despre care deja se pare că se discută. Practica mamei-surogat constituie, în fapt, o modalitate de a exploata femeile şi de a face trafic cu fiinţe umane, transformând copiii într-un produs de marketing, în bunuri comerciale.

Această discuţie vine la pachet cu legalizarea eutanasiei – o practică criminală ce afectează profund demnitatea fiinţei umane.

The slippery slope, aşadar, nu este o ficţiune, şi nici o sperietoare de-a conservatorilor. Punctul de pornire pentru toate aceste inginerii sociale care amintesc de „Minunata Lume Nouă” a lui Huxley a fost momentul când „«discriminarea» că o căsătorie este doar între un bărbat şi o femeie a fost eliminată din definiţia căsătoriei”, conform lui Ludovine de la Rochère.

Căsătoria nu poate să fie între un tată şi fiica lui, nici după ce fiica lui a ajuns la maturitate. Rudele de gradul I şi de gradul II sunt excluse de la căsătorie, în Codul civil românesc. E o discriminare care, în mod evident, elimină posibilitatea incestului – şi nu doar pentru că scrie în Biblie că nu trebuie „să descoperi goliciunea tatălui tău, nici goliciunea mamei tale”. Diverse civilizaţii au tolerat incestul, mai ales la nivelul aristocraţilor şi ai prinţilor, şi au descoperit „the hard way” ce fundătură oribilă este acesta. Decăderea unor case regale europene e pusă de unii istorici pe seama incestului – pe seama faptului că nişte prinţi şi nişte prinţese, considerându-se mai presus de legea naturală, au înlăturat această „discriminare”. Cu toate acestea, vor veni unii şi vor striga cu mult patos – de ce să permitem „discriminării” să stea în calea iubirii unui tată pentru fiica lui?

Căsătoria nu poate să fie între un bărbat şi mai multe femei, cel puţin nu în cultura creştină. De ce această „discriminare”? Pentru că acest lucru diminuează demnitatea femeii. O femeie nu „valorează” cât o jumătate de bărbat, cum spun legile Sharia. Şi nici nu poate să fie „cumpărată” pentru harem pe zece cămile. În plus, sunt sociologi care spun că poligamia creează un dezechilibru profund şi nelinişte socială în societăţile care o practică – puţini bărbaţi au acces la majoritatea femeilor, în timp ce mulţi bărbaţi nu au acces deloc la femei. Bărbaţii din a doua categorie tind să aibă un comportament mai violent şi/sau mai autodistructiv sau să îmbrăţişeze forme ideologizate şi radicale ale Islamului. Unele civilizaţii au descoperit şi ele, aşadar, „the hard way” care sunt costurile poligamiei – şi au limitat, în orice caz, numărul nevestelor (la 4, în Islam). Cu toate acestea, vor veni unii şi vor striga cu mult patos – de ce să permitem „discriminarea” să stea în calea iubirii unui bărbat pentru mai multe femei?

Căsătoria nu poate să fie între un bărbat major şi o minoră – sau între o femeie majoră şi un minor. De ce această discriminare? Iarăşi, pentru că un astfel de „aranjament” diminuează demnitatea acelei fetiţe – şi libertatea ei de a alege. Ca să nu mai spunem că, orice ar spune unii activişti progresişti, un astfel de aranjament e echivalent cu pedofilia. Au fost civilizaţii care au practicat pedofilia – şi nu e cazul să spun ce fundătură oribilă este această practică sexuală. Cu toate acestea, vor veni unii şi vor striga cu mult patos – de ce să permitem „discriminării” să stea în calea iubirii unui bărbat pentru o fetiţă minoră?

Căsătoria nu este între doi bărbaţi şi două femei în acelaşi timp, cel puţin nu încă, nu în cele mai multe ţări creştine – deşi în Belgia şi în Brazilia parteneriatele civile poliamoroase, în trei, au fost deja acceptate. De ce? Deoarece „it takes two to tango – and it takes two to raise kids”. Şi, conform celor mai bune cercetări sociologice existente, copiii trăiesc mai bine, conform indicatorilor de bunăstare, când sunt crescuţi în cămine părinteşti intacte, formate din doi părinţi biologici căsătoriţi. În orice altă combinaţie de tipul părinte 1, părinte 2 … părinte 5 … părinte n, rolurile parentale ar fi confuze – ceea ce ar crea confuzie şi traume în minţile şi sufletele copiilor. Sunt relatări ale unor copii crescuţi în falanstere hippie, „de comunitate”, care nu au fost niciodată siguri cine le este tatăl sau câţi taţi au. Poveştile lor nu sunt poveşti plăcute – iar traumele din sufletele acelor copiii sunt foarte greu de vindecat. Cu toate acestea, vor veni unii şi vor striga cu mult patos – de ce să permitem „discriminării” să stea în calea iubirii unui bărbat pentru două, trei, ... n femei simultan, sau a unei femei pentru doi, trei, ... n bărbaţi simultan? 

Căsătoria nu este între două persoane care sunt deja căsătorite – pentru simplul fapt că ea presupune o exclusivitate sexuală a partenerilor şi un angajament de lungă durată. Exclusivitatea şi angajamentul de lungă durată au ca scop împlinirea relaţiei de iubire dintre soţi şi naşterea, creşterea şi educarea unor copiii în cele mai bune condiţii posibile. În cultura iudeo-creştină cei doi soţi căsătoriţi formează împreună „un singur trup”, uniunea merge până în cele mai adânci planuri, nu este doar o formă de contract social. Cu toate acestea, vor veni unii şi vor striga cu mult patos – de ce să permitem „discriminării” să stea în calea iubirii unui bărbat căsătorit pentru alte femei căsătorite sau a unei femei căsătorite pentru alţi bărbaţi căsătoriţi? Sau să desfacă o căsătorie într-o zi cum ai desface o cutie de Cola, şi să o lipească la loc a doua zi cum ai lipi un magnet pe frigider, şi să facă asta în fiecare zi, dacă au chef? 

Căsătoria nu este între două persoane care nu îşi dau valid consimţământul – pentru simplul fapt că, dacă cineva nu îşi dă consimţământul valid, căsătoria nu va fi altceva decât o formă de sclavie. Demnitatea şi libertatea unei femei care va fi obligată să se căsătorească împotriva voinţei şi a inimii proprii vor fi călcate în picioare. Cu toate acestea, vor veni unii şi vor striga cu mult patos – de ce să permitem „discriminării” să stea în calea iubirii unui bărbat pentru o femeie care nu vrea să se căsătorească cu el sau a unei femei pentru un bărbat care nu vrea să se căsătorească cu el, dacă are chef? 

În fapt, după cum se observă din exemplele de mai sus, mulţi s-ar putea plânge de toate aceste „discriminări” – în fond nişte limite care definesc în mod necesar căsătoria, limite fără de care ea nu ar mai exista ca atare, şi a căror înlăturare ar avea consecinţe foarte grave pentru societate. Fiecare dintre aceste limite îşi are rostul ei şi se bazează pe înţelepciunea milenară a omenirii. 

Când gânditorii progresişti se plâng de ele astăzi calificându-le drept „discriminări” nu putem să nu ne întrebăm – s-au gândit ei bine care este sensul acestor limitări, şi ce consecinţe ar putea avea înlăturarea lor, pe termen lung, asupra societăţii? Sau se mulţumesc cu şi se limitează la sofisme, pretexte, false argumente, într-un demers de tip dialectic-marxist, „noi” împotriva „lor”, care face rău tuturor, inclusiv minorităţilor în numele cărora este susţinut?

Aşadar, căsătoria este uniunea a două persoane complementare sexual, a unui bărbat şi a unei femei care au vârsta cerută de lege, nu sunt rude apropiate, nu sunt deja căsătorite, care îşi dau valid consimţământul, şi care pecetluiesc, cel puţin în intenţie, relaţia lor de iubire prin actul de procreare – prin acea activitate care este împlinită prin concepţia unui copil. Aşadar, căsătoria însăşi este împlinită prin iubirea dintre soţi şi prin naşterea, creşterea şi educarea copiilor. Faptul că nu toate cuplurile heterosexuale pot avea copii este irelevant – deoarece şi cuplurile care nu pot avea copii împlinesc, prin intenţie, această legătură, aşa cum împlinesc uniunea opoziţiilor complementare, a caracterului complementar al diferenţelor biologice, sexuale, psihologice, culturale şi spirituale dintre soţi. Naşterea de copii este o vocaţie, nu o condiţie a căsătoriei.

Şi aici Rafael Shaffer, Prim Rabinul României, vine şi clarifică: valoarea căsniciei stă mult, mult dincolo de procreare. Un bărbat şi o femeie care au ajuns la 80 de ani, de pildă, nu vor mai putea să procreeze. Dar căsătoria lor, căsătoria dintre un bărbat şi o femeie este singura formă legitimă şi totodată cea mai puternică împlinire a legăturii lor de iubire.

Societatea noastră este pe cale să devină una din societăţile care înlătură una dintre aceste „discriminări" – şi să descopere „the hard way", cum am văzut mai sus, în ce distopie oribilă duce acest soi de „inginerie socială". Eliminarea „discriminării” complementarităţii sexuale duce, am văzut în cazul Franţei, la re-definirea naşterii de copii ca fiind esenţial artificială, deoarece şi cuplurile de lesbiene, apoi cele de homosexuali, şi chiar bărbaţii singuri au „dreptul” la un copil. Or, copilul nu este un obiect asupra căruia să avem „drepturi”, aşa cum nu este un obiect aflat în proprietatea noastră – dimpotrivă, copilul este cel care are drepturi, printre care se numără dreptul la viaţă, dreptul de a fi crescut, educat şi iubit într-o familie în cele mai bune condiţii posibile, şi dreptul de a fi respectat ca persoană de la un capăt la celălalt al existenţei sale, de la concepţie la moarte. 

Această redefinire a naşterii duce, aşadar, la transformarea naşterii şi a copiilor într-un produs de marketing, în bunuri comerciale; la o filozofie eugenică în care fiinţele cele mai slabe, copiii, pe de o parte, şi bolnavii şi bătrânii, pe de altă parte, au drepturi limitate sau sunt lipsite de drepturi – iar statul decide dacă e în „interesul” acestora să moară sau să trăiască, aşa cum am văzut de curând în cazul Alfie Evans. Şi la coruperea relaţiei părinte-copil, care se transformă într-o proiecţie narcisică a părintelui asupra copilului. Aceasta este „the slippery slope”. 

„Minunata lume nouă” a lui Aldous Huxley se deschide cu un tur al unui Centru de Fertilizare şi de Condiţionare din Londra care seamănă foarte mult cu o linie de montaj pentru copiii umani. Linia de montaj trece din Camera de Fertilizare spre Camera de Îmbuteliere spre Camera de Predestinare Socială şi apoi spre Camera de Decantare. După ce copiii sunt „decantaţi”, sunt puşi într-o creşă specială unde sunt condiţionaţi să urască cărţile şi natura, şi învăţaţi să tânjească după o varietate infinită de bunuri de consum. Ceea ce în 1932 părea o distopie SF acum este însă foarte aproape să se transforme în realitate. 

Între timp, am aflat de pe diverse bloguri şi de la diverse posturi de radio că toate cultele religioase din România, inclusiv catolicii, evanghelicii, baptiştii şi comunitatea evreilor, sunt grupuri de ură care promovează forme perverse ale discriminării, iliberalismului şi autoritarianismului religios. Pentru că, nu-i aşa, „discriminarea” de orice natură e rea, „the slippery slope” nu există, şi orice argument raţional e „hate speech”, atâta timp cât se opune agendei unora care vor să ne ducă cât mai repede în „Minunata lume nouă”. 

Articole de pe acest blog legate de subiectul tratat aici: 

Încurajarea fertilizării in vitro – o soluţie pentru iarna demografică? – link aici 

Despre moartea lui Alfie Evans – link aici 

Karl Marx a avut dreptate? – link aici 

Despre Căsătorie şi gândirea dlui Cioloş – link aici 

Emmanuel Macron: „Raţiunea fără credinţă e condamnată să se înnămolească în iluzia propriei omnipotenţe“ – link aici