N-a existat în actualul mandat o asemenea concentrare de intervenţii româneşti într-o singură dezbatere ca ieri, când, în plenul de la Strasbourg, s-a vorbit despre ameninţările la adresa statului de drept provocate de reforma sistemului judiciar din România. Şi n-a mai fost, de la suspendarea lui Băsescu în 2012, asemenea descătuşare românească de patimă politicianistă în Parlamentul European.

E grav şi dezolant, în primul rând, faptul că România a ajuns, iar, subiect de discuţie la acest nivel şi încă legat de un punct nevralgic: statul de drept. Să ne amintim că suntem, la 11 ani de la aderare, sub Mecanismul de Cooperare şi Verificare şi nu facem parte din Spaţiul Schengen din cauză că nu reuşim să îndeplinim criteriile europene în materie de justiţie, ba, mai rău, periodic dăm motive de îngrijorare la Bruxelles în acest sens. Dar dezbaterea de ieri nu a fost despre fondul problemei – impactul reformei judiciare asupra statului de drept. Pentru simplul motiv că euro-aleşii românilor, într-o proporţie reprezentativă pentru deţinătorii actualului mandat, şi-au dovedit incapacitatea de a dezbate raţional şi decent o temă esenţială pentru cei care i-au votat.

Există, desigur, excepţii – oameni capabili să sintetizeze inteligent o idee şi să o exprime cu bun simţ. Dar sunt puţine aceste voci şi se pierd sub corul penibil al unor persoane care n-au, la modul frapant, nimic în comun nu doar cu politica ori cu ideea europeană, dar nici cu gramatica limbii române şi nici cu regulile elementare de conduită în public. Nimic în afară de aruncarea reciprocă a unor invective – „minciună!”, „ruşine!” – şi de măcănirea unor aberaţii (sute de oameni nevinovaţi în puşcării, ba nu, mii, da, mii! – s-a amplificat miza de la un cuvântător la altul). De aceea nu e mare de lucru de spus despre fondul acestei dezbateri.

Comisara Vera Jourova a definit corect problema şi îngrijorările pe care le provoacă România la Bruxelles. Iar cei care vor un termen de comparaţie se pot raporta la discursul liber, într-o logică şi o engleză impecabile, pronunţat cu elocinţă de Ska Keller, tânăra lideră a Verzilor europeni.

Din păcate, nivelul reprezentării noastre în Parlamentul European dăunează grav României.

Ieri, ştiind că toţi ochii sunt pe ei, dând aşadar ce au putut mai bun, beneficiarii sinecurilor au demonstrat că nici măcar nu le pot justifica într-un mod cât de cât onorabil.

Sunt evidenţe care obligă orice raţiune preocupată de destinul naţional la o reflecţie urgentă şi serioasă. Contraselecţia în plan politic a devenit cea mai gravă ameninţare la adresa ţării. Precum la Bucureşti, aşa şi la Bruxelles şi Strasbourg.

„Ce înseamnă a fi român? – se întreba Victor Rebengiuc, una din conştiinţele limpezi pe care le mai avem. Români suntem când ne vedem de treabă şi facem o treabă bună, iar ţara prosperă şi totul merge bine. De ce să fiu mândru că sunt român? M-am născut în România, sunt român, dar ăsta nu e un prilej de mândrie pentru mine, ci de îngrijorare. Ce se întâmplă cu România şi cu noi, cei care suntem în ea?”

Răspunsul stă încă în puterile noastre.