Multe guverne au fost împinse în business-ul biocombustibililor odată cu discursul preşedintelui american de la acea vreme, George W. Bush. În Discursul privind Starea Naţiunii din 2006, Bush îndemna marii jucători energetici americani să intre pe o piaţă care promitea venituri enorme.

Marii finanţişti, pentru că veniturile enorme le erau strict lor dedicate, erau seduşi de perspectiva cultivării unei plante nepretnţioase, jatropha, însă foarte uleioasă şi care purta seminţele gloriei bioenergetice. Goldman Sachs promiteau că vor fi stors bani nu din piatră seacă ci din pământ uscat.

Brazilia promitea cam tot pe atunci că o zecime din combustibilii fosili ai lumii vor fi înlocuiţi cu etanolul sud-american obţinut din trestie de zahăr.

Malaezia şi Indonezia îşi puneau deoparte 40% din producţia de ulei de palmier pentru a scoate biodiesel. Marile companii petroliere intrau şi ele în joc. Chevron se lăuda cu o “rezervă” de 400.000 de hectare puse deoparte pentru biocombustibili numai în SUA.

Investitorii s-au aruncat imediat asupra Africii căutând terenuri ieftine unde să crească plante uleioase, trestie de zahar pentru etanol şi planta minune, jatropha. Sute de proiecte se întindeau pe tot teritoriul Africii şi căutau să stoarcă uleiul din cât mai multe plante. A fost estimat către 2010 că astfel de proiecte acopereau 10 milioane de hectare.

Biocombustilii au devenit imediat un balon de săpun. În UE credinţa că folosirea biocombustibililor va duce la reducerea emisiilor de carbon s-a transformat în politici publice. Noul realism ecologist a adus, însă, o adâncă îndoială în legătură cu biocombustibilii.

Biocombustibilii vor pământ.

Ei reduc emisiile doar dacă sunt crescuţi pe terenuri aride sau virgine. Dar terenurile sunt mereu folosite. Puţine plante bioenergetice cresc în deşert. Dacă ele cresc în locul altor culturi, ori cereale ori vegetaţie sălbatică, acest fapt trebuie luat în considerare.

Cazul cel mai tragic este acela al uleiului de palmier. De obicei, palmierii sunt plantaţi în locul unei păduri virgine: aceasta trebuie defrişată, iar turbăriile rămase trebuie drenate. Amprenta de carbon a întregului proces va fi mai mare decât a combustibilului fosil.

De cele mai multe ori, biocombustibilii cresc pe foste păşuni, deci trebuie să ştim cât carbon ar fi absorbit iarba de acolo. Iar păstoritul poate ar fi asigurat hrana comunităţii.

Hrana, totuşi, e mai importantă decât emisiile de carbon. Plantele bioenergetice cresc şi pe terenuri unde se planta pentru hrană. În acest caz, culturile pentru hrană trebuie să crească în altă parte, deci trebuie să ştim unde şi ce amprentă de carbon au. Poate cultivatorul a ras o pădure pentru a muta grâul din calea bioetanolului. Sau poate că a folosit mai multe pesticide, iar obţinerea acestora aduce mari emisii. Afacerea biocombustibililor pute.

Sunt chestiuni care ţin de complexitatea naturii, întrebările de mai sus au nevoie de un lanţ de răspunsuri care să arate că biocombustibilii au un cost mai scăzut decât combustibilii fosili pe care îi înlocuiesc.

Legiuitorii continuă să trateze problema cu un ridicat din umeri. Iar Uniunea Europeană şi Statele Membre trebuie să accepte că au pornit o politică de reducere a emisiilor, dar care se joacă cu excese de CO2 şi cu siguranţa alimentară de pe mapamond. Prima recunoaştere, doar în termeni declarativi şi de viziune, se găseşte în promovarea economiei circulare susţinute de comisarul de mediu, Janez Potocnik în ultimul an de mandat. În esenţă singurii biocombustibili “curaţi” ar fi cei obţinuţi din… gunoi.