Amândoi se întreabă uşor îngrijoraţi peste ce or să dea în gara Keleti, principala gară din Budapesta şi destinaţia noastră. Unul dintre ei, un spaniol, îmi povesteşte:

„Am fost aici acum şase zile. Erau peste tot, împrăştiaţi pe peron, cu corturi. Era foarte multă mizerie. Aveam nişte mărunţiş şi i l-am dat unor copii. Imediat am fost înconjurat de mulţi alţii, care voiau să primească şi ei ceva. A fost trist. Nu pot să ajut pe toată lumea, înţelegi?”

Mi-am amintit de o experienţă similară, într-un cu totul alt colţ de lume: în Etiopia. A fost doar unul dintre multele momente în care amintirea copiilor africani, trăind într-o sărăcie lucie, dar mereu cu zâmbetul pe buze, avea să-mi revină, în următoarele două zile.

Cu o zi înainte aflasem de la Simon Ernő, purtătorul de cuvânt al Înaltului Comisariat pentru Refugiaţi al Naţiunilor Unite, că refugiaţii din gara Keleti s-au mutat în subteran, la intrarea în staţia de metrou. De pe peron cobor cele câteva trepte înspre staţie şi mă lovesc de un lanţ de poliţişti şi de un gard care le împiedică oamenilor accesul în gară. Printre zăbrele, un puşti de vreo opt ani îmi zâmbeşte şi îmi face cu mâna.

Tabăra refugiaţilor de la Keleti se întinde de jur împrejurul gării: pe trotuar, pe scări, în staţia de metrou. Câteva mii de oameni, cu toate posesiunile lor de pe lumea asta: câteva pături şi haine, şi, în cazurile fericite, un cort. Voluntarii de la UNHCR şi Migration Aid, dar şi simpli locuitori din Budapesta, împart creioane colorate copiilor, le cântă, îi şterg cu şerveţele umede şi îi duc la spălat în singurul loc în care pot face asta: o cişmea din staţia de metrou.

De jur împrejurul gării e plin de jurnalişti, dar şi de alte grupuri de refugiaţi, care se înghesuie în cafenelele şi mini-marketurile din jur ca să îşi încarce telefoanele şi să mai ia provizii.

Într-una dintre aceste cafenele, ziua începe cu un scandal: o activistă supărată urlă la angajaţi şi la poliţiştii din jur. Un trecător îmi traduce: femeia e supărată pentru că localul nu le mai permite refugiaţilor să îşi încarce telefoanele fără să cumpere ceva înainte. Câteva ore mai târziu, majoritatea localurilor din jur adoptau aceeaşi politică: nu mai permiteau accesul la prize, wi-fi şi toalete nimănui, client plătitor sau nu, sau o făceau doar contra unei taxe.

„Where are we going? Ger-ma-ny!”

La nici zece dimineaţa, încep protestele. Câteva mii de oameni, majoritatea bărbaţi, se strâng în faţa gării şi strigă: „Where are we going? Ger-ma-ny!”. Încă nu e un protest violent. Se cântă, se scandează numele ţărilor de origine ale refugiaţilor. Ocazional, câte un grup de protestatari se mai înfierbântă şi încearcă să forţeze cordonul de poliţişti care le împiedică accesul pe bulevardul de lângă gară, dar fără prea mult succes. În aer e multă tensiune şi e clar că singura modalitate prin care vor ieşi în masă din zona gării va fi prin violenţă.

Ca la un semn, imediat după prânz toată lumea se retrage. E caniculă, iar soarele bate chiar pe trotuarul din faţa gării. La metrou, în zona corturilor, e mai răcoare. Întinşi pe pături murdare, printre mormane de gunoi, bărbaţi, femei şi copii îşi fac siesta, se joacă sau îşi povestesc câte ceva. În aer pluteşte un miros de urină şi mizerie, tomberoanele s-au transformat în accesorii inutile, mereu suprapline, iar pe indicatoarele şi gardurile din zona intrării de metrou sunt felurite boarfe întinse la uscat.

Ismail şi Ahmed, printre puţinii vorbitori de engleză

Încerc să intru în vorbă cu câţiva bărbaţi mai tineri, în speranţa că vreunul din ei vorbeşte engleza. După multe tentative eşuate, o voluntară îmi face cunoştinţă cu Ismail.

Ismail are 19 ani şi a plecat din Siria împreună cu familia lui. Au trecut prin Turcia, Bulgaria şi Serbia şi au ajuns aici. Iniţial, au vrut să plece către Viena cu taxiul, dar era prea scump. Şi-au cumpărat bilete de tren, dar n-au apucat să plece: cu trei zile în urmă, autorităţile maghiare au interzis accesul în gară. De atunci, aşteaptă.

Ismail vorbeşte engleza foarte bine, e isteţ, curat şi foarte politicos. Cel mai mult i-ar plăcea să ajungă în Olanda, şi să îşi termine liceul acolo. Recunoaşte că zilele petrecute în gară au fost grele, şi cel mai mult i-au displăcut certurile şi îmbulzelile pentru alimente şi ajutoare, dar consideră că oamenii din Budapesta au fost totuşi prietenoşi cu ei.

Puţin mai târziu, intru în vorbă cu Ahmed, din Algeria. Ar vrea să vorbească cu mine, dar nu ştie prea multă engleză. Îmi spune că e în Ungaria de şapte zile şi că are 20 de ani. Ar vrea să meargă în Germania. „De ce?“, întreb. „Germany good, Algeria bad!”, îmi răspunde el. 

Spre taberele din Ungaria, nu spre Germania 

Protestul de seară începe după ora patru, cu forţe proaspete. Refugiaţii sunt grupaţi pe troturar, chiar în buza bulevardului, strigătele sunt mai furioase ca dimineaţă. În mai puţin de zece minute, mulţimea reuşeşte să blocheze un sens al bulevardului şi împinge cordoanele de poliţişti din ce în ce mai departe. La scurt timp după ce e blocat şi sensul opus, însă, îşi fac apariţia jandarmii, echipaţi şi gata de o confruntare violentă. Câteva minute de haos şi oamenii sunt împinşi înapoi pe trotuar, unde continuă să protesteze, cu din ce în ce mai puţină forţă.

E deja şapte seara când autorităţile fac ceva ce ar fi trebuit să facă de zile întregi: dau un banal anunţ. Refugiaţii sunt informaţi, prin megafon, că urmează să fie înregistraţi şi că li se va permite accesul în gară, unde vor pleca spre taberele de refugiaţi din Ungaria. Nicidecum spre Germania, aşa cum visau ei.

Dezamăgirea e clară: se huiduie, iar lumea începe să se agite din nou.

Tensiunea e spartă de dubele cu ajutoare, pe lângă care voluntarii se străduiesc să formeze o coadă civilizată, fără prea mult succes. Jos, la metrou, nişte copii se iau la bătaie pe câteva banane împărţite de o voluntară. Nu durează mult: cu resturile de banană stâlcite pe mâini, o iau la fugă către o altă voluntară, care împarte biscuiţi.

Ziua 2. UItimul tren 

E dimineaţă şi e linişte în gara Keleti. Nu durează mult, însă: în jurul orei 9 se permite refugiaţilor accesul în gară. Oamenii au în continuare impresia că pleacă spre Germania şi se îmbulzesc cu sălbăticie către intrările în vagoane.

Cine reuşeşte să urce, trage bagajele pe geam, copiii zboară şi ei, urlând, apucaţi de câte o aripă de părnţii speriaţi că unica lor şansă de a ajunge în vest s-ar putea să plece fără ei. Cine nu reuşeşte să urce în primul tren, îşi face loc pe peron şi aşteaptă, cu încordare.

Îi întreb: „Unde mergeţi?”. „Către Munchen!”, îmi răspunde fericit un tânăr. Un altul mă roagă să-i întreb pe poliţişti: oare ăsta este trenul către Munchen? Îi explic că nici noi nu ştim, pentru că, într-adevăr, nimănui nu îi este foarte clar unde merg trenurile. Nici jurnaliştilor, nici poliţiştilor (care răspund, fiecărui reporter, lucruri diferite), iar refugiaţilor cu atât mai puţin.

„De ce vreţi să mergeţi în Germania?“, continui eu. „Syria bad, Germany good!”, îmi răspund repetitiv, cu o sclipire ciudată în ochi, genul ăla de sclipire absurdă pe care o au oamenii cu puţină speranţă, care se agaţă de orice.

Între timp, autorităţile anunţă că toate trenurile către vestul Europei au fost anulate.

Oameni, dincolo de politică şi dezbateri

Devine clar, însă, că toate trenurile duc în taberele de refugiaţi de la Gyor şi Bicsken şi, încet-încet, oamenii se înghesuie din ce în ce mai puţin în ele. E clar că scandalul urmează să se mute într-una dintre ele.

Câteva ore mai târziu, în tabăra de la Bicsken, refugiaţii surprinşi că trenul speranţei lor către vest s-a oprit la nici patruzeci de kilometri de Budapesta, se aruncă pe şine în semn de protest şi sunt arestaţi de autorităţile maghiare.

La sfârşitul multor zile de incertitudine, pentru refugiaţii din Buadpesta tărâmul făgăduinţei pare mai departe ca niciodată. Din păcate pentru ei, lumea către care au alergat cu atâta disperare e plină de reguli şi în orice ţară din UE ar fi ajuns, tot ar fi trebuit să treacă prin lungul proces de obţinere a statutului de refugiat. Iar perspectiva de a locui, încă multe luni de acum încolo, tot într-o tabără, în condiţii mizere, n-are cum să fie plăcută unor oameni care doar ce au fugit din calea războiului şi a sărăciei.

Dincolo de toate implicaţiile economice şi geopolitice ale valului de refugiaţi, unde toată lume are o părere şi toată lumea se situează de o parte sau alta a baricadei, pionii despre care tot vorbim şi pe care ne tot chinuim să îi mutăm undeva unde să nu deranjeze pe nimeni, iată că respiră. Indiferent de ce parte a dezbaterii te afli, refugiaţii nu sunt doar o chestiune de politică internaţională. Sunt oameni.

E trecut de patru după-amiaza şi o reporteriţă încearcă să mai stoarcă ceva material din Keleti, unde e linişte, acum că toată adrenalina s-a mutat în tabăra de la Bicske. Intră în vorbă cu un bărbat tânăr, înconjurat de copii:

Spuneţi-ne, ce credeţi că vă aşteaptă mai departe?

Nu, nu, vă rog. Sunt epuizat.