Înainte de orice, continentul nostru este prin însăşi structură, multitudine de influenţe, culturi, limbi, interese şi mentalităţi, complet altceva decât un spaţiu al încremenirii. Criza, în sensul ei etimologic de punere în chestiune, este starea cvasi-permanentă a Europei. Evident, crizele sunt diferite în intensitate şi durată, dar ele se succed fără întrerupere. Nu cunosc o perioadă istorică a Europei în care, undeva, nu s-a consumat o criză, cât de mică. Stabilitatea în accepţiune europeană nu este lipsa frământărilor, ci răspunsul inteligent la acestea.

Apoi, tot etimologic, criza înseamnă decizie, hotărâre, determinare, adică opusul amânării, a tergiversării, a amăgirii că lucrurile se rezolvă cumva de la sine. Or, marile figuri europene sunt cele care au luat asemenea decizii, lipsa lor azi fiind vizibilă în atitudinea multor lideri dominaţi tocmai de spaima de a fi confruntaţi cu o criză, ca şi cum ar putea la nesfârşit să o evite. Aşa apare o altfel de criză, a refuzului acesteia, mult mai periculoasă. Parafrazându-l pe Hegel vorbind despre greşeală, teama de criză este însăşi criza, însă nu una fertilă, ci stearpă.

Criza mai înseamnă, tot etimologic, momentul în care se decide medical viaţa sau moartea, victoria armată sau înfrângerea. Din acest punct de vedere, Creştinismul este religia crizei, a conştientizării fragilităţii noastre, dar şi a căutării de a prelungi sejurul pământean pentru o mai bună pregătire sufletească. Slăbiciunea Europei de azi vine, printre altele, din abandonarea acestui ethos, calitatea vieţii trupeşti fiind decuplată de interogaţia interioară, de creşterea spirituală. Nu întâmplător tot insistă mitul modern al progresului pe evacuarea morţii ca posibilitate.

Până să se ajungă la final, criza este un semn de vitalitate, de dinamică. În economie şi politică, în viaţa de familie sau instituţii, crizele ajută la readunarea puterilor, la punerea în funcţiune a unor resurse până atunci ignorate. Din multiplele sale crize a învăţat Europa importanţa legii, a regulilor, viitoarele ei crize pregătind-o pentru alte achiziţii. Se spune că un pustnic s-a plâns că Dumnezeu l-a părăsit. Cum aşa?, se minunau cei care îi admirau efortul ascetic. De mai multă vreme nu mai am crize, răspunse acesta trist.