Colhozul estic şi Cooperativa Uniunii Europene

Duetul.

Binomul franco-german a decis: cotele sunt obligatorii. Cine contestă verdictul duetului François Hollande-Angela Merkel este etichetat drept „anti-european”. Solidaritatea nu mai este virtutea oamenilor liberi – un reflex firesc al inimii, izvorât dintr-o trăire spontană, nemijlocită.

Definiţia s-a schimbat: solidaritatea tovărăşească presupune topirea intereselor naţionale într-o mare cooperativă a binelui cosmic.Consimţământul nu-i obligatoriu. Căsnicia internaţionalistă legalizată la Bruxelles funcţionează, astăzi, după vechiul principiu: porunca se execută, nu se discută.

Să facem câteva observaţii. Mai întâi, cotele au fost stabilite de nişte comisari pe care nu i-am ales niciodată. Nici eu, nici dumneavoastră. Ne-am obişnuit cu deficitul democratic al stăpânirii? Bun, atunci, dar de ce-ar plăti nepoţii noştri factura neroziilor săvârşite astăzi?

În viaţa personală şi-n viaţa oricărei naţiuni, oamenii obişnuiţi şi liderii cu responsabilităţi grave se confruntă cu alegerea dificilă între problemele urgente şi lucrurile importante. Comisarii UE au reacţionat la urgenţe, ca într-un dispecerat 112. Au rămas uitate lucrurile importante — deciziile care slăbesc identitatea, sărăcesc cultura şi ruinează civilizaţia.

Înţeleg, evident, criza umanitară a oamenilor fugiţi din calea bombelor şi a gloanţelor. În toată coregrafia ospitalităţii, refugiaţii persecutaţi religios trebuiau să primească întâietate. Suntem datori să-i ajutăm pe cei obidiţi. Însă cum vom alege între nefericiţii noştri şi năpăstuiţii altora?

Cum să procedezi atunci când într-o maternitate din Turnu-Severin o mamă îşi abandonează tripleţii, fiind copleşită de sărăcie şi disperare? Dacă şomajul real pentru tinerii ţărilor mediteraneene depăşeşte 50%, pe ce criterii vom aloca resursele inevitabil finite ale Uniunii?

Aş mai vrea să mi se explice, ca unui cetăţean european insuficient emancipat şi retrardat de experienţa comunistă, modul pragmatic de operare a mecanismele de integrare. Cât costă nu doar cazarea şi hrana pentru milioanele de imigranţi aşteptaţi în perioada 2015-2016, ci şi educaţia presupusă de heirupista autohtonizare? Cât va dura criza? Cine o va opri? Ce rol mai au frontierele? Dar armatele? Dar Ministerele Apărării?

Cum se va răsfrânge apariţia a zeci de mii de sirieni sau africani la firul ierbii, într-o mahala bucureşteană, într-o margine de Târgovişte sau într-un cartier poliglot din Cluj? Va fi bucurie pe străzi? Ia cineva în calcul existenţa unor praguri maxime de absorbţie? Dacă multiculturalismul apusean a eşuat, aşa cum recunoaştea deunăzi atât David Cameron cât şi Angela Merkel, atunci ce reţetă vom încerca noi, inexperimentaţii est-europeni? Cine garantează compatibilitatea între valorile societăţilor noastre şi aspiraţiile heterogene ale noilor-veniţi?

Sociologul Dragoş Paul Aligică observa că apologeţii fanatici ai cotelor obligatorii se comportă „ca şi cum n-ar exista praguri maximale de absorbţie, dincolo de care sistemele de guvernanţă europene ar colapsa”. Undeva, spunea Aristotel, trebuie să te opreşti. Unde? Cum definim faimosul nec plus ultra? În ce punct Europa va înceta să mai fie Europa?

Comparaţi continentul nostru cu o barcă de mare tonaj. În mod evident, capacitatea de transport a oricărei ambarcaţiuni e limitată. Dacă un pasager cere lărgirea punţii pentru adăpostirea rubedeniilor sale, el s-ar cuveni să vâslească primul. O face? Vrea locuri de muncă sau ajutoare sociale? Va accepta un locuitor al Damascului etica muncii impusă unui salariat din Utrecht? Despre aceste lucruri, troica Merkel-Hollande-Juncker preferă să nu vorbească.

Nu vreau să mă lansez într-o retorică abstractă şi insidioasă. M-aş opri, tocmai de aceea, asupra unui singur punct de fricţiune dintr-o viitoare ciocnire a civilizaţiilor. De sute de ani, sistemul european de justiţie a hotărât ca omul care împarte dreptatea (magistratul) să n-aibă acces privilegiat la bugetul comunităţii (ministrul) şi nici la forul legislativ (parlamentarul). Ce spune Sharia despre această separaţie fundamentală pentru sistemul nostru de guvernanţă?

Noi toţi cei trecuţi prin coşmarul comunist ţinem la supremaţia legii şi a Statului de drept — o invenţie politico-juridică a baronului de Montesquieu (1689–1755), anticipată deja în Tratatul despre guvernământ al lui John Locke (1632-1704). Europenii au dat naştere separaţiei puterilor pentru a preveni abuzul de putere, despotismul monarhic sau tirania majorităţii. Cum se potriveşte acest crez politic al civilizaţiei euro-atlantice cu valorile minorităţii musulmane din Europa? Este oare Rechtsstaat o noţiune dragă societăţilor islamice? Cum funcţionează instituţia parlamentară în Arabia Saudită, Siria sau Iordania? Ce anume din experienţa democratică a Orientului Mijlociu ne spune că milioanele de nou-veniţi nu vor intensifica valurile de antisemitism existente deja pe teritoriul Europei?

Cum va evolua receptarea unei alterităţi culturale radicale într-un ecosistem social fragil? Vom asista oare la escaladarea extremismelor de dreapta ori de stânga? Nu ştim şi nu ne interesează, spune conclavul vestic. Poate cita cineva un experiment fericit al integrării milioanelor de musulmani într-o ţară prosperă din Europa? Deocamdată, Londra şi Parisul au plătit preţul deschiderii largi a frontierelor prin două atacuri teroriste sângeroase: explozia metroului din 7 iulie 2005 şi, respectiv, lichidarea redacţiei Charlie Hebdo.

Comisarii bruxellezi care dictează politicile demografice ale ţărilor membre n-au asemenea angoase ori frământări. Dispreţuind constituţiile Statelor-naţionale, birocraţii se concentrează doar pe măsurile imediate (cazare, hrană, asistenţă medicală). Replierea tactică îngroapă gândirea strategică.

Ideologii corectitudinii politice prezintă radicalismul islamist ca pe un fenomen marginal, izolat şi nerereprezentativ. Zile întregi, însă, acţiunile jihadiştilor au putut paraliza capitalele unor ţări prospere. Concentraţi pe efectul crizei din Orientul Mijlociu, Occidentul neglijează cauzele colapsului social şi politic din vecinătatea Europei.

În aceste zile, Occidentul exportă nu doar imigranţi, ci şi sentimentul vinovăţiei. Pentru presa arondată, reacţia liderilor est-europeni trădează o uriaşă micime sufletească. Suntem meschini. Suntem ingraţi. N-avem bani dar, mai grav, n-avem inimă. Poate nu degeaba românii au fost lăsaşi în afara spaţiului (citeşte mirajului) Schengen!

Cei ieşiţi din captivitatea sovietică au astăzi primitivismul de-a crede în utilitatea separaţiei fizice între hol, bucătărie şi sufragerie. Cum să trăieşti cu ziduri ridicate între baia proprie şi apartamentul vecin? Taman urmaşii lui Lech Wałęsa şi Ioan Paul al II-lea să nu priceapă sloganul solidarităţii?

Ei bine, da. Au refuzat cotele tocmai românii inspiraţi de icoana unui Ştefan cel Mare victorios la Podul Înalt şi polonezii îmbărbătaţi de imaginea prinţului Jan III Sobieski (viteazul care, în 1683, a oprit asediul otoman la porţile Vienei).

Într-un fel, îi înţeleg pe occidentali. Dacă ar fi trăit în Balcani, Immanuel Kant n-ar fi visat vreodată la pacea perpetuă. Dacă ar fi experimentat comunismul real, Jean-Claude Juncker ar fi priceput că impunerea de cote a fost o veche practică a Moscovei în raport cu ţările satelit ale blocului sovietic.

Mă încearcă însă şi-o notă de melancolie. Decenii la rândul, la gauche caviar a privit cu indiferenţă către fomiştii care râvneau după un wurst sau hamburger prăjit într-o bucătărie apuseană. În anii 1960, studenţii curajoşi ai Berlinului estic s-au trezit răstigniţi în sârma ghimpată a lui Nikita Hruşciov. Cu ce rezultat? Socialiştii franco-germani au pledat mai departe pentru Ost-Politik, adică pentru mica înţelegere cu Honecker, Gorbaciov sau Jaruzelski. În anii 1980, moraliştii care fac astăzi vocalize lăcrămoase priveau indiferenţi la scufundarea în apele Dunării a transfugilor români porniţi în căutarea lumii libere. Şi atunci, cine ne poate ţine lecţii?

În 1989, ne-am câştigat dreptul la autodeterminare. Libertatea înseamnă, uneori, să spui şi „nu, mulţumesc”. Thanks, but no thanks.

Plasaţi şi acum la graniţa Europei, est-europenii judecă altfel istoria. Iar pentru acest drept de-a fi diferiţi am plătit cu vârf şi îndesat.