Să vedem ce argumente ar putea exista în acest sens.

Cel care concepe o asemenea operaţiune, spun manualele, crează un scenariu al cărui scop este ca părţile să ajungă, cât mai rapid posibil, în situaţia „opţiunilor imposibile“, adică în acel punct în care oponenţii nu mai au altă cale de ales decât să meargă pe drumul escaladării conflictului. Iar cheia scenariului constă în estimarea corectă a momentului în care urmează să fie folosită violenţa, elementul central de referinţă care schimbă total percepţia, sentimentele şi capacitatea de angajare ulterioară. Nu neapărat în cazul „participanţilor motivaţi“ ci mai ales pentru posibilitatea schimbării opţiunilor „majorităţii tăcute“.

Creatorii unui asemenea scenariu au ca sarcină să identifice şi apoi să pună rapid în mişcare resorturile emoţionale care să sudeze opinia publică în jurul celora care deja se afă de o parte şi de alta a baricadei, fie din convingere, fie de raţiuni politice, fie urmare a unor diverse dependenţe directe sau indirecte, fie deoarece sunt parte integrantă a unui sistem de relaţionare (putere şi administrativ). Cei mai interesanţi din acest punct de vedere sunt cei până acum neconvinşi sau ezitanţi, tăcuţi şi scârbiţi de politică şi politicieni, cei cărora li se oferă acum urmează un motiv imediat şi absolut evident de a ieşi din amorţeală şi de a trece la acţiune directă.

Într-un asemenea scenariu, violenţele nu trebuie nicidecum să fie un sfârşit de scenariu, ci doar începutul celui real.

Secretul reuşitei operaţiunii este producerea şi exploatarea unui eveniment cu înaltă încărcătură emoţională, imposibil de ocolit sau ignorat, folosit ulterior ca justificare la nivel internaţional. Scenariu în care nu a contat, nu contează şi nici nu va conta care dintre părţi are dreptate din punct de vedere tehnic, în raport cu prevederile legale şi constituţionale. Odată cu producerea evenimentului respectiv, scenariul respectiv urmează să treacă într-o cu totul altă fază, cea în care imaginea „internaţionalizată“ primează în faţa realităţii: emoţia ulterioară se va clădi exclusiv pe percepţia emoţională a evenimentelor şi va deveni, în sine, sursă ulterioară de generare a suitei de evenimente ce vor urma.

Într-un asemenea scenariu, violenţele nu trebuie nicidecum să fie un sfârşit de scenariu, ci doar începutul celui real, profund conflictual, motivaţie evidentă pentru nevoia de secesiune a unora şi a răspunsului în forţă al celorlalţi.

Este ceea ce pare să se petreacă acum în Catalonia, ca un posibil caz-şcoală.

S-a început cu prima prima poziţionare: independentiştii catalani au decis organizarea unui referendum unilateral de independenţă. Ştiau foarte bine că nu exista nici cea mai mică şansă (logică sau legală) ca el să fie acceptat de autorităţile centrale de la Madrid dar au decis să forţeze, scenariul mizând extrem de corect pe reacţia lentă a celor de la Madrid, specifică oricărei administraţii, cares-a simţit obligată să epuizeze toate etapele legale ale interdicţiei (Tribunal Constituţional, Ministrul Justiţiei, prefect, Ministrul de Interne). Interdicţie care a fost pusă în aplicare de forţele de poliţie, în maniera violentă pe care am văzut-o duminică. A fost plasa profesionist întinsă Guvernului central în care premierul Rajoy a căzut fără ezitare, rezultatul fiind o represiune dură, nediscriminatorie, a unei populaţii care era instruită să nu răspundă pe măsură.

Momentul în care se confirma că scenariul a fost bine construit a venit atunci când imaginile violenţelor au început să circule în buclă pe toate reţelele de televiziune din lume şi au fost amplificate profesionist pe reţele de socializare. Cu efectul scontat care s-a produs în doar câteva ore, adică indignare generală şi apeluri la raţiune venite din partea celor mai importanţi lideri europeni şi ai oficialilor UE, dar şi cu cererea de anchetă venită din partea Înaltului Comisar al ONU pentru drepturile omului asupra violenţelor comise de poliţie.

Mai există o soluţie? Da, răspunde liderul independentist catalan, propunând mediere internaţională între Madrid şi Barcelona. O idee bună?

Interesant, dar nu şi suficient. Asta deoarece ideea era nu numai ca poziţionarea adversă a părţilor să devină evidentă şi cât se poate de irevocabilă ci ele trebuiau aduse, după cum spuneam, în punctul în care să poată exprima doar „opţiuni imposibile“. Asta numesc manualele „escaladarea emoţiei extreme în scopul obţinerii unor consecinţe instituţionale“. Acum, pe de o parte, premierul Rajoy nu poate să-şi abandoneze linia oficial adoptată şi să se auto-condamne împreună cu întregul său guvern, aşa că susţine că ceea ce s-a petrecut duminocă în Catalonia a fost perfect legal şi constituţional. De cealaltă parte, iarăşi în logica perfectă a scenariului, Carles Puigdemont, preşedintele executivului regional catalan, anunţă victoria referendumului şi pregătirea „Declaraţiei de independenţă“ care, după ce va fi adoptată în următoarele zile de Parlamentul regional, îi va permite nominalizarea unui guvern. Ceea ce, domnia-sa ştie foarte bine, este echivalent cu un act de secesiune şi va impune o reacţie pe măsură din partea Madridului, inclusiv, în termenii Constituţiei, măsuri extrem cum ar fi retragerea statutului de autonomie al Cataloniei, trimiterea de trupe, arestarea liderilor secesionşti. Ceea ce, mai departe, poate declanşa în zonă o reacţie de ostilitate tradusă prin acte de violenţă.

Mai există o soluţie? Da, răspunde liderul independentist catalan, propunând mediere internaţională între Madrid şi Barcelona. O idee bună? Cred că este o plasă suplimentară întinsă lui Mariano Rajoy care are acum de ales între două „opţiuni imposibile“: fie acceptă medierea, recunoscând de facto existenţa unui Stat suveran catalan sau, cel puţin, a unei regiuni în situaţie de secesiune care generează riscul unui război civil (cu perspectiva ucraineană), fie se ţine de Constituţie şi escaladează şi mai mult tensiunea.

În dreptatea cui crede un eventual autor de scenariu, asta în cazul în care acceptăm o asemnea posibilitate? Profesionist fiind, nu-l interesează dreptatea nimănui. Nu e meseria lui. Ceea ce îl preocupă este să consolideze până la capăt situaţia opţiunilor imposibile“ şi să-i exploateze la maximum ultimele sale consecinţe pentru o demonstraţie superioară care să arate lumii că, de fapt, asta este Europa unită, într-atât de slabă şi divizată este, atât de repede poate să se întoarcă în zodia tragică a războiului civil, într-atât de nepregătite sunt guvernele de a face faţă unei crize majore. Cu o altă concluzie, pe fond într-un inevitabil corolar: asta se mai poate întâmpla şi oriunde altundeva, cu dorinţa de autonomie şi independenţă transformată în armă a intoleranţei, specifică oricărei revendicări ce urmăreşte apariţia unui stat naţional pe formulă exclusiv etnică.

Toată lumea este cu spatele la zid. Dacă există cu adevărat un scenariu, acesta este momentul său culminant. Mai contează oare că, în asemenea situaţie, oricare va fi învingătorul, el va fi un perdant istoric? Mai contează oare? Mai stă cineva să se gândească la consecinţe?

Eu sper din tot sufletul că da. Mai există soluţii posibile, printre care cea de organizare a unui refrendum legal la nivel naţional privind situaţia Cataloniei, asta după ce o consultare populară în Catalonia ar fi permisă şi declarată constituţională. Mai poate fi aşa ceva posibil? Chiar nu ştiu şi pesemne că unii au un dubiu real asupra rezultatelor unei consultări populare reale, de aceea impunerea de către separatişti a unui calendar atât de rapid al proclamării noului stat.

Suntem cu adevărat pregătiţi pentru ce s-ar putea să vină prin repetarea unor asemenea situaţii şi în alte părţi ale Europei?

Este limpede că ofensiva asupra ideii de Europă Unită este în plină desfăşurare, se poartă în primul rând pe piaţa mediatică pentru potenţarea actorilor politici. Sunt folosiţi toţi vectorii posibili care pot influenţa opinia publică din Statele Membre UE şi NATO în defavoarea acestor organizaţii prezentate ca pernicioase, slabe, nerelevante şi, în definitiv, absolut inutile. Viitorul, începe să se spună din ce în ce mai explicit (şi aţi auzit şi în spaţiul românesc asemenea discursuri revizioniste, antieuropene şi naţionalist extremiste), aparţine Statelor Naţionale, mai vechi sau mai noi. Asta după spargerea rapidă a unor entităţi artificial create prin Tratate care au defavorizat unei naţiuni şi au delimitat teritorii. Ajungând adică la o Europă slăbită şi fărâmiţată, adică exact tabloul continentului nostru de dinainte de cel de-al doilea Război Mondial. Fiecare câutându-şi atunci alianţe, Puteri Protectoare care să le garanteze securitatea. Şi, de aici, înspre ceea ce a mai fost odată.

Poate nu este un scenariu. Poate este o simplă succesiune nefericită de evenimente. Poate. Dar dacă nu e aşa, suntem cu adevărat pregătiţi pentru ce s-ar putea să vină prin repetarea unor asemenea situaţii şi în alte părţi ale Europei? Dacă asta se pregăteşte, atunci va putea oare Europa să reziste în contextul de acum, dublat de o creştere fără precedent a actelor de violenţă, multe motivate de acţiunea neobosită a organizaţiilor teroriste şi numai?

Nu ştiu. Dar nici n-aş vrea să văd că asta va fi întrebarea noastră existenţială.