Câinii vagabonzi: legislaţia europeană

Pentru informarea dumneavoastră, iată două documente care constituie baza legislaţiilor naţionale în domeniu, modificate în raport cu prevederile sau cerinţele enunţate de către organismele europene.

1.European Union Strategy for the Protection and Welfare of Animals 2012–2015

2. Convention européenne pour la protection des animaux de compagnie

Evident, repet, este doar pentru uzul şi informarea dumneavoastră, deoarece se vede cât i-a preocupat - şi în acest domeniu – pe onorabilii noştri aleşi, de la primari până la deputaţi şi senatori sau membri ai executivului, să citească ceva din documentele europene. E adevărat, ar fi fost şi greu, dat fiind că sunt scrise în limbi străine şi, ca atare, cu mult peste posibilitatea lor medie de acces. Aceasta cu toate că, în principiu, dacă cineva şi-ar fi dat osteneală să se documenteze, ar fi văzut că România este Parte Semnatară a Convenţiei de la 23 iunie 2003 (legea fiind promulgată pe 23 martie 2004), angajându-se să pună în aplicare prevederile acesteia începând cu 1 mai 2005.

Aşa cum veţi vedea, prevederile acesteia sunt în sine foarte stricte, aplicabile în primul rând pentru animalele de comapnie, dar cu referiri exprese şi la tratamentul animalelor comunitare, prevederi nelimitative în sensul că statele semnatare “pot adopta reguli mai stricte pentru a asigura protecţia animalelor de companie sau să aplice dispoziţiile acesteia pentru alte categorii de animale care nu sunt citate în mod expres în textul Convenţiei”.

Dacă aveţi timp să citiţi măcar acest text, veţi vedea cât de departe, cumplit şi poate iremediabil de departe suntem de cerinţele devenite lege urmată cu maximă stricteţe în alte părţi ale Europei din care facem parte pe bază de semnătură pe Tratate. Tehnic, toate prevederile din acest text ar trebui să fie şi regulă legală în România. Nu sunt. O ştiu eu, o ştiţi dumneavpastră, nu vrea s-o ştie nimeni altcineva deoarece toate acestea sunt considerate prostii, fleacuri în raport cu marile tunuri pe care se bazează orice guvernare de la noi, în speranţa recuperării rapide a banilor cheltuiţi în campaniile electorale şi pentru mulţumirea camarilei politice care ţi-a adus vremelnica putere.

România ar fi trebuit să aibă o lege în domeniu. Nu o are. Există doar OUG 155/2001 şi doar acum aleşii neamului simt că ar trebui să mai facă şi ei ceva. Acum se prefac că mor de grija interesului public, fără să recunoască şi că acelaşi Parlament al României ar fi trebuit să acţioneze în sensul punerii în accord a legislaţiei naţionale cu documentele juridice asumate de ţara noastră despre care, necunoscându-le, nu au nici despre ce a face vorbire.

"Siguranţa şi integritatea cetăţenilor trebuie să fie pe primul loc pentru fiecare instituţie implicată în protecţia acestor drepturi fundamentale. Sunt de părere că până acum s-a făcut mult prea puţin şi mult prea izolat pentru rezolvarea problemei câinilor fără stăpân. În ultimele zile am fost cu toţii martorii unor evenimente tragice, care nu ar trebui să aibă loc niciodată într-o ţară ca România, membră a Uniunii Europene. Un copil de numai patru ani şi-a pierdut viaţa după ce a fost sfâşiat de o haită de maidanezi, în timp ce se juca cu fratele său în parc. O altă femeie se zbate între viaţă şi moarte la spital, după ce a fost muşcată de zeci de ori de câinii fără stăpân. Consider că, în calitate de reprezentanţi ai cetăţenilor în Parlament - forul democratic suprem al statului român, avem datoria să găsim mecanismele legislative concrete şi rapide pentru combaterea acestui fenomen"

Valeriu Zgonea Preşedintele Camerei Deputaţilor

Ce ar trebui să conţină una asemenea document? În primul rând, un răspuns la  elementul esenţial pentru punerea în aplicare al unei asemenea legi , cel înscris la punctual 6 al art.1 al Convenţiei, acolo unde se spune în mod explicit că Statul Membru desemnează o Autoritate Competentă cu responsabilitate naţională şi locală pentru aplicarea prevederilor Convenţiei europene, organism al statului cu personalitate juridică şi cu răspunderi şi prerogative clar definite. Această Autoritate Competentă ar fi trebuit să gereze cadrul juridic în care se rezolvă problema animalelor comunitare, competenţa şi privilegiile legale ale acestei Autorităţi ar fi trebuit să intre automat în funcţiune în orice situaţie în care există o problemă mai mult sau mai puţin gravă, ea ar fi trebuit să tragă la răspundere primăriile pentru incapacitate administrativă în formă continuată şi lipsă de interes. Avem, pe de o parte, o Autoritate naţională Sanitar-Veterinară şi, pe altă parte, primăriile.

Concret, operaţional în termenii legislaţiei noastre, am găsit o singură specificaţie directă de responsabilitate în Legea provind Poliţia Locală. Instituţie care ar trebui, teoretic, la fel cum asigură bunăstarea fizică a primarului ,  “potrivit competenţei, constată contravenţii şi aplică sancţiuni pentru nerespectarea legislaţiei privind regimul de deţinere al câinilor periculoşi sau agresivi, a celei privind programul de gestionare a câinilor fără stăpân şi a celei privind protecţia animalelor de companie şi sesizează serviciile specializate pentru gestionarea câinilor fără stăpân despre existenta acestor câini şi acordă sprijin în vederea capturării şi transportării acestora la adăposturi”.

Hai să fim serioşi! Astea-s vorbe de clacă vineri seara în faţa bufetului comunal, care trăitor în spaţiul românesc s-ar obosi măcar să le comenteze? Cine verifică şi sancţionează în cazul în care stăpânii de animale încalcă art.2 din Cap. 3 al Convenţiei şi abandonează în stradă animalele respective sau puii acestora şi, conform art.1 le “cauzează inutil durere, suferinţă sau stare de depresie”? Întrebaţi oricare primărie cine face parte din comisia de autorizare a adăposturilor pentru animale, cele pentru care, în termenii Convenţiei, doar Autoritatea Competentă ar trebui să dea certificatele de funcţionare respectând termenii art.8 care specifică, printre altele, că activităţile respective nu pot fi desfăşurate decât de “persoane care posedă cunoştinţele şi aptitudinile necesare ca urmare fie a unei formări profesionale specializzate, fie a unei experienţe suficiente în domeniu şi în condiţiile existenţei unor instalaţii şi echipamente corespunzătoare”.

Ne pregătim pentru referendumul Oprescu pentru eutsnasierea câinilor vagabonzi. Iată prevederile europene din Convenţia semnată de România.

Atunci când una dintre Părţile Semnatare estimează că numărul animalelor comunitare constituie o problemă, trebuie să ia măsurile legislative şi/sau administrative necesare pentru a reduce acest număr prin metode care să nu provoace nici durere, nici suferinţe, nici angoase care pot fi evitate.

Asemenea măsuri trebuie să însemne că:

• dacă asemenea animale trebuie capturate, aceasta să se facă cu minimum de suferinţe fizice şi morale, ţinându-se cont de natura animalului
• dacă animalele capturate sunt deţinute sau sacrificate, aceasta trebuie să se facă în conformitate cu principiile Convenţiei

Convenţia europeană pentru protecţia animalelor de companie, capitolul III.

Mare atenţie şi la subcapitolul unde se prezintă metodele care trebuie folosite pentru eutanasiere, cele pe care, din motive uşor de înţeles, am preferat să nu le mai traduc dar care reprezintă standarde obligatorii şi care, nerespectate, ar putea provoca probleme enorme la nivelul Consiliului Europei şi instituţiilor europene.

Poate, măcar acum, sub presiunea acestor evenimente tragice, vom vrea să luăm în serios obligaţiile care ne revin ca ţară europeană. Altfel, la mahala de Fanar, măsuri de urgenţă cu caracter pompieristic, însoţite de lacrimogene declaraţii populiste într-o vreme în care tot primar să fii când ştii că, tradiţional, în spaţiul carpato-danubiano-pontic, ştiinţa esenţială a oricărui primar este să semneze ca primarul şi a alesului neamului să doarmă artistic în fotoliu. Oare cât timp vom mai tolera asta? Poate acesta este criteriul în funcţie de care vom accede la o civilizaţie comunitară demnă de actele pe care le tot semnăm cu o Europă ce ne e aşa de departe în realitatea faptelor.