În opinia noastră, avem o poziţie fermă că dobândirea unui statut stabil:

- să se facă în cadrul unul proces automat, sub forma unei simple declaraţii şi nu printr-o cerere care să conţină vreo condiţionalitate oarecare (spre exemplu, un control proactiv asupra antecedentelor penale)

- trebuie să li se permită familiilor să facă o declaraţie comună şi nu declaraţii separate pentru fiecare dintre membrii familiei respective

- trebuie ca autorităţile britanice să suporte sarcina procedurii respective astfel încât ea să poată fi contestată şi fecare să fie judecat separat conform legislaţiei UE

- este un sistem care nu poate intra în vigoare decât după încheierea unei perioade de tranziţie care să fi fost solicitată şi acceptată. Înainte de acest moment, se aplică principiul libertăţii de mişcare“ - se spune în comunicatul Comitetul special al Parlamentul European, prezidat de Guy Verhofstadt (ALDE, BE).

Problema nu este deloc simplă şi arată că, pe fond, suntem încă departe să vedem rezolvată prima fază a negocierilor, cea condiţionată total - din punctul de vedere al europenilor - de finalizarea acestei teme prioritare a statutului cetăţenilor din ţările UE aflaţi în Marea Britanie. Iar întrebările sunt multe şi, pe fond, toate legate de faptul că ceea ce propun britanicii este aplicarea directă a măsurilor enumerate în documentul respectiv, ceea ce presupune că toţi cetăţenii europeni vor trebui să intre într-un proces complex de obţinere a rezidenţei, totul în funcţie de criterii încă necunoscute acum, dar care vor fi meţionate în Acordul care va fi încheiat între UK şi UE. O situaţie delicată deoarece, neştiind criteriile şi, mai ales, neavând niciun fel de aranţie că va exista într-adevăr un Acord şi nu va fi vorba despre un „Brexit fără reguli“, chiar este foarte dificil, dacă nu chiar imposibil, ca un cetăţean să-şi poată estima cu certitudine şansele de a obţine rezidenţa. Ceea ce, mai departe, face foarte dificilă elaborarea unor planuri de viitor, fie pentru şederea în UK, fie pentru plecarea în alte zone. Iar faptul că, cel puţin în acest stadiu, Marea Britanie nu vorbeşte despre acest proces decât în raport cu legislaţia britanică, ecluzând dreptul comunitar (în cazul perioadei de tranziţie) nu face deloc ca perspectiva să fie mai acceptabilă. Sigur că se spune că cetăţenilor  care au mai puţin de cinci ani de şedere în UK (perioada legal necesară pentru solicitarea de rezidenţă permanentă, li se va oferi un statut de „rezidenţă temporară“ în aşteptarea întregirii perioadei de 5 ani, asta în condiţiile în care cerea le va fi acceptată conform noilor reguli.

Iată de ce se aşteaptă cu mare interes detalierea criteriilor căci, în acest moment, ştim doar că nu vor fi admise cererile venid din partea unor cetăţeni „care reprezintă o ameninţare la adresa ordinii publice sau securităţii“, definiţie extrem de laxă şi în care pot fi incluse multe tipuri de delicte, directe şi indirecte, legate de terorism, crimă organizată etc. Găsiţi aici textul integral al documentului britanic.

Ecuaţia, oricât de complicată poate să pară, este în realitate infinit mai dificilă deoarece nimeni nu are, în orice caz nu oficial, datele pe care să se bazeze calcule realiste ale administraţiei britanice privind necesarul pieţei muncii din UK  atât imediat după finele anului următor, apoi în „perioada de graţie“ ce ar putea fi decisă de Acord. Lipsesc aceste date deoarece absolut nimeni nu ştie câte companii multinaţionale (în primul rând din sectorul bancar), mari companii naţionale sau companii mici şi mijlocii se vor retrage din UK, urmând o tendinţă acum din ce în ce mai vizibilă. Şi este posibil ca ea să se accentueze urmând „raţionamentul crizei catalane“: când s-a văzut că pericolul era foarte aproape, doar într-o singură lună peste 1800 de companii şi-au schimbat sediul din Catalonia în Spania, ceea ce va face extrem de uşoară o delocalizare finală a acestora dacă tensiunile vor dura şi după 21 decembrie.

Britanicii de-abia au început să întrevadă o mică parte din aceste costuri, greul de-abia urmează, dar europenii ştiu acum despre ce e vorba şi încep să-şi dea seama ce înseamnă să nu mai ai acces la piaţa unică. Uitaţi, spre exemplu, care este avertismentul dat de cabinetul de consultanţă Oliver Wyman, foarte cunoscut pentru studiile sale privind piaţa bancară: în perioada următorilor ani, doar pe piaţa bancară de la Londra urmează să dispară peste 40.000 de posturi de bancheri, iar în sectorul bancar, în sensul larg al termenului (asigurări + activităţi de gestiune), urmează să dispară peste 75.000 de posturi.

Toate aceste calcule duc la un impas real: Marea Britanie nu poate evalua nivelul de „acceptare“ de care va putea să da dovadă în viitoare sa politică de migraţie deoarece nu ştie cât de mult va trebui să acopere din piaţa muncii şi ce tip de calificări vor fi strict necesare. Dilemă care se transferă asupra angajatorilor, care nu ştiu nici ei în ce condiţii urmează să lucreze pe mai departe, adică va exista un contact oarecare cu Piaţa Comună din UE sau, dimpotrivă, previziunea de odinioară a doamnei Theresa May privind un „BREXIT sălbatic“ s-ar putea realiza, schimbând absolut fundamental toate datele economiei britanice.

Europenii ştiu că nu pot trece mai departe, la alte runde de negocieri, atâta timp cât nu ştiu răspunsurile la întrebările legate de „statutul“ cetăţenilor UE, deoaarece nu este vorba doar de dreptul de rezidenţă permanentă, dar şi drepturile fundamentale legate de reunificarea familiei în termenii acceptaţi şi promovaţi azi de UE, incluzând atât descendenţii direcţi cât şi rudele în ascendentă aflate în dependenţă directă. În fine, tot în acest pachet de condiţii considerate „linie roşie“ se află şi cea a „exportului pensiilor“, Uniunea Europeană insistând asupra faptului că prin asta nu se înţeleg doar pensiile ca atare, „ci şi toate elementele incluse de legislaţia UE“.

Cine va câştiga? Nimeni nu ştie. Exact aşa cum nimeni nu ştie care vor fi regulile finale după care se va lua decizia finală. Dacă se va lua una. Oricum, Scoţia este în aşteptare.