Atunci când violenţa este singurul motiv pentru a trăi, viaţa nu mai are nici un sens…
0
"Care profet??? Dar despre ce profet vorbesc ei? Profetul de pe site-urile lor, despre gurul lor! Nu vorbesc despre profetul iubirii, al tolerantei, al iertării. Noi nu avem acelaşi profet! Profetul lor este profetul urii şi al terorii, nu este nici al islamului în sine, nici al islamului din Franţa!", a spus Hassen Chalghoumi, unul dintre cei mai cunoscuţi imami din Franţa.
Acum câteva zile priveam destul de liniştită o emisiune dedicată musulmanilor din Franţa şi a modului în care sunt percepuţi în societatea de azi. Unul dintre invitaţi era însuşi Hassen Chalghoumi, imamul comunităţii musulmane din oraşul Drancy, din apropierea Parisului, şi una dintre rarele personalităţi care îndrăzneşte să ia cuvântul în mass-media franceze în numele comunităţii musulmane. De altfel, pentru îndrăzneala sa de a clarifica neînţelegerile provocate de derivele islamiste, acest imam este protejat de ani de zile de gărzi de corp fiind ameninţat de nenumărate ori cu moartea chiar de coreligionarii săi.
În cadrul emisiunii respective, imamul povestea că el însuşi este înspăimântat de confesiunile pe care le aude în ultima vreme, în special din partea tinerilor musulmani care au fost instruiţi în infernurile din Afganistan, Irak şi Siria. La sfârşitul lunii decembrie a anului trecut, omul acesta cerea cu insistenţă ajutorul autorităţilor franceze pentru a trata cu mult mai multă seriozitate fiecare caz disperat şi disperant al noilor fanatici care terorizează nu numai Europa, ci şi o bună parte din Orient.
În zilele care au urmat, în jurul meu a plouat cu celebrele urări de bine şi sănătate, melodiosul "Bonne année!" fiind pe buzele tuturor. "Bonne année!" în dreapta şi-n stânga, ploaia asta de bonaneuri mi s-a părut cam suspectă, mai ales că anul care tocmai se încheia fusese atât de sângeros, de violent şi traumatizant, încât era evident că efectele vor fi de lungă durată ca să nu spun că vor afecta generaţii întregi de acum încolo. Am răspuns politicos dar circumspectă urărilor primite spunându-mi în gând: la naiba, sigur o să ne zguduie ceva!...
Iar noul an a început frumos la locul de muncă de la aeroport unde prezenţa oamenilor înarmaţi este deja o imagine banală, unde intersectezi privirile a mii de turişti din toată lumea, unde mereu sunt interpelată de imaginea femeilor acoperite de metri întregi de voaluri negre, prezenţe fantomatice a căror lipsă de identitate ca şi femeie mă întristează tot mai mult. Iar rutina acestui du-te vino cotidian a fost brusc explodată de ceea ce azi numim barbaria de la Charlie Hebdo, Paris, Porte de Vincennes şi Dammartin-en-Goelle.
Şi, ca şi cum tensiunea extraordinară trăită în primele zile ale acestei drame nu ar fi fost suficientă la aeroport, unde pentru prima oară în viaţa mea am văzut mai mulţi poliţişti decât turişti, în prima mea zi liberă după o săptămână tensionată de muncă, mă trezesc în zgomotul turbat al elicopterelor care survolau deasupra micului oraş unde trăim. Are vreo importanţă dacă vă spun că este lipit de deja celebrul Dammartin-en-Goelle? Şi uite aşa începe istoria să-ţi bată în fereastră şi frica să se aşeze pe umerii tăi ca o pătură din sârmă ghimpată, pentru că deee, zorii zilei nu te sfătuiră să-ţi tii copilul acasă garantându-ţi că totul va fi la fel de banal ca şi ieri.
În câteva clipe ne-am dat seama că în vecinătatea noastră se scrie drama uneia dintre cele mai teribile zile din istoria modernă a Franţei, am fost sfătuiţi să nu ieşim din case, toate intrările şi ieşirile din localitate au fost blocate, într-un timp record aproape 10.000 de poliţişti, jandarmi şi forţe speciale de ordine au înconjurat perimetrul acestei zone rurale unde în zilele de vară pot fi văzute vaci albe la păscut. Telefoanele încep să sune, prietenii, rudele vor să afle veşti: "sunteţi bine?", "se trage?", "i-au prins?", "ce spune aia mică?". Nu vă povestesc desfăşurarea evenimentelor pentru că am fost baricadată în casă şi lipită de televizor (mare greşeală!!!), dar vă pot descrie tensiunea şi panica pe care le-am resimţit ştiind că copiii noştri erau într-o grădiniţă aflată mult mai aproape decât noi de depozitul unde cei doi barbari ţineau ostatici nu ştiu câte persoane. Timpul în care alături de alţi părinţi am aşteptat precum căţeii în ploaie ca să-i recuperăm de la şcoală mi s-a părut o eternitate, din motive de securitate profesorii nu vroiau să îi lase să plece, dar până la urmă am reuşit să îi aducem fiecare acasă. Am luat-o în braţe atât de puternic încât a început să plângă. "Dar ce se întâmplă, e sărbătoare azi?", întreabă îngerul de trei anişori. Ce pot să-i răspund unui copil, când nici eu însăşi nu ştiu pe ce lume mai trăim. "Da, e un fel de sărbătoare. Ţara în care te-ai născut se trezeşte din lâncezeală şi începe să plătească păcatele propriei istorii... ".
Astăzi deznodământul îl ştie lumea întreagă, toate televiziunile franceze prezintă non-stop întreaga desfăşurare de forţe, filmul "Cum să terorizăm o naţiune întreagă" cu fraţii Kouachi fiind cel mai tare şi sper eu singurul thriller al anului. Dar să nu uităm că războiul de abia a început. E normal că poporul francez are nevoie în aceste momente să se adune şi să-şi oblojească rănile şi, mai ales, să-şi tempereze orgoliul. Căci dacă s-a ajuns în acest punct dramatic, alături de aceşti fanatici barbari şi autorităţile franceze, oameni politici şi servicii secrete deopotrivă, au partea lor de vină.
Deşi era conştientă de existenţa acestui fenomen al radicalizării islamiste, în ultimii ani clasa politică franceză, de dreapta sau de stânga, nu a făcut mare lucru în acest sens. Stânga pentru că avea nevoie de voturile musulmanilor sperând să rămână la putere după ce a pierdut sprijinul clasei mijlocii, adică al contribuabililor iar dreapta pentru a-şi proteja interesele economice ale marilor grupuri cu pieţele din Orientul Mijlociu şi mai ales cu cele două mari puteri care sunt Qatar-ul şi Arabia Saudită, ţări care fie vorba între noi, finanţează comunităţile salafiste din Franţa. Conducătorii politici poartă deci o grea responsabilitate în acest şoc al civilizaţiilor care se petrece chiar sub ochii noştri în Europa. Marea greşeală constă în faptul că până acum s-au elaborat politici cu o viziune pe termen scurt şi că au ignorat puterea pe care o poate exercita o religie învăţată pe de rost şi care nu dă voie nici unei interpretări.
Cu o comunitate musulmană care cuprinde cel puţin 6 milioane de persoane, trebuie să să recunoaştem, fără a face amalgamuri, că Franţa are totuşi în faţă o bombă cu efect întârziat în situaţia în care elitele politice nu au făcut nimic pentru a împiedica dezvoltarea comunitarismului, unele comunităţi devenind de-a dreptul incontrolabile. Vă mai aduceţi aminte, de exemplu, de protestele de la Sarcelles din toamna anului 2014?. Noi, cei care locuim în Franţa, simţim pe pielea noastră ori de câte ori aceste comunităţi au chef de distracţie cu cocktail-uri Molotov, pentru simplu fapt că viaţa fiecăruia dintre noi este pusă în pericol. Şi să nu uităm că nici răbdarea francezului de rând nu este infinită, deloc întâmplător în ultimele zile fiind incendiate câteva moschei. Evident că nu s-au înregistrat victime, altfel ar fi început cu adevărat războiul. Dar dacă tragem linia acestor trei zile, fraţii Kouachi, francezi de altfel, au făcut 12 victime nevinovate iar prietenul lor de joacă a ucis numai puţin de 5 persoane la Paris. Cine plânge pe cine???
Privind tabloul sângeros al acestor zile, trebuie să recunoaştem că integrarea islamului în ţările europene a cam eşuat, lăsând loc dezvoltării integrismului religios. Nu o spun eu, ci filozoful tunisian Mezri Haddad, fost ambasador al Tunisiei la UNESCO şi autorul mai multor eseuri despre reformarea islamului. Acesta afirmă că pentru elita franco-musulmană şi pentru soldaţii din umbră care luptă contra terorismului, carnagiul din Franţa era previzibil şi este efectul politicii laxiste din ultimele trei decenii. Dacă integrarea a eşuat, integrismul dimpotrivă a cucerit multe inimi (se poate spune totuşi că un barbar are inimă?!), pentru că am permis societăţii să-şi deschidă larg porţile duşmanilor: naşterea unei microsocietăţi care a îmbrăţişat islamismul radical a fost posibilă datorită microclimatului cultural, educativ, politic, mediatic şi juridic. Răul este acest cancer islamo-fascist pe care l-am lăsat să provoace metastaze în închisori, în cartierele mărginaşe, în moschei, în asociaţii, în şcoli şi chiar în universităţi. În calitate de musulman, Mezri Haddad îndeamnă la discernământ subliind faptul că islamul acestor sociopaţi este modificat genetic aparţinând de grupări precum Al-Qaïda şi Statul Islamic. În consecinţă, comunitatea musulmană trebuie să se revolte în masă pentru a-şi exprima dezacordul şi amărăciunea zic eu, în faţa confiscării islamului de către nişte criminali barbari.
Carnagiul de la Charlie Hebdo a fost lovitură dură nu numai pentru noi, creştini, agnostici, liberi cugetători, francezi sau români, ci şi pentru musulmanii francezi, o barbarie de acest gen putând diviza şi mai mult societatea, îngreunând asimilarea şi integrarea musulmanilor în Europa. Şi noi şi ei am fost traumatizaţi, în joc fiind chiar viitorul copiilor noştri. De azi înainte viaţa tuturor se complică şi mai mult, aceşti lupi fundamentalişti fiind extrem de imprevizibili. Războiul se petrece sub ochii noştri, pe reţelele de socializare, în infinitul virtual care este imposibil de controlat. Acest 2015 a început dramatic de prost numai pentru Franţa, ci pentru întreaga Europă. Oare pentru cine vor mai suna clopotele în anul care a venit? Oare cine profită de pe urma acestor barbarii? Oare suntem sinceri când vorbim despre dialogul creştino-musulman? Oare cât va mai dura acest război mondial şi mai ales interior? Cred că anul 2015 va fi decisiv pentru istoria omenirii şi dacă am învăţat ceva în aceste zile este faptul că atunci când violenţa devine singurul motiv pentru a trăi, viaţa nu mai are nici un sens... Mă rog în linişte pentru toţi cei care au murit nevinovaţi, arabi, caricaturişti, evrei, francezi, poliţişti, toţi oameni înainte de toate.
Se încarcă comentariile...
