Astăzi, circul este în oraş - De ce nominalizarea unui candidat român pentru poziţia de Comisar European nu trebuie să fie o afacere de familie

Ne organizăm şi decidem ca în Est şi dorim să performăm ca în Vest. Ştirea proastă pentru cei care îşi freacă deja mâinile este că un comisar european este membru în Executivul European şi nu reprezentantul României. Deci criteriile, standardele de alocare şi absorbţie rămân cele ale Uniunii Europene, controalele folosirii fondurilor europene vor fi la fel de drastice.

Anesteziaţi oarecum de retorica de campanie am primit cu mare bucurie şi entuziasm “la comandă” nominalizarea candidatului român pentru poziţia de Comisar European pentru Politici Regionale, un portofoliu într-adevăr foarte dificil. Este unul dintre cele mai sensibile domenii în competenţa Comisiei Europene. Fireşte că bucuria de partid şi de stat, comandată cu logo-ul guvernului în spate, s-a declanşat cu mult înainte ca nominalizarea României să fie validată prin audierile din Parlamentul European (care nu au avut loc încă). Dar acest aspect, nu-i aşa, este doar o chestiune de detaliu care păleşte în faţa “negocierilor” pe care însuşi premierul le-a conceput, desfăşurat şi finalizat.

Oricum ţara îi va fi recunoscătoare, noi toţi vom închina Rugi de mulţumire pentru că demnitarii şi-au făcut datoria. ATÂT. 

În 2009, ca ministru de externe (propus de PSD, aşa este, pot prietenii mei să ţopăie de satisfacţie) am cooperat aproape un an cu Preşedintele Traian Băsescu pentru nominalizarea unui tehnocrat de dreapta, Cioloş, pentru un portofoliu semnificativ, agricultura.

Era tot an electoral, dar până la confirmarea lui Cioloş atât Preşedintele Băsescu, cât şi opoziţia de atunci nu au jucat cartea comisarului european, în politica internă. Atât în campanie, cât şi în faţa partenerilor externi Preşedintele a fost discret şi decent privind succesul obţinerii unui portofoliu important în Comisia Europeană. Aşa este normal şi elegant.

Astăzi circul este în oraş.

Să-i investeşti pe cei care ar trebui să-ţi fie parteneri cu reponsabilitatea de a mai face şi curat în casa pe care tu nu o poţi ţine în regulă. 

Nu e vina nimănui că, în România, Guvernul face astăzi nominalizările pentru un portofoliu important în Comisia Europeană, pe un colţ de masă într-o cârciumă, la un botez sau parastas la care evident sunt invitate rudele.

Aşa e procedura la guvernanţii români. Toate sunt afaceri de familie. Numai aşa avem încredere unii în alţii. Aşa ne putem valoriza. Odată terminat ritualul, alesul sau aleasa se trimite la export să arătăm şi noi celorlalţi, lumii întregi dacă se poate, că suntem ca ei. 

Ce dacă nu am respectat nici o regulă a organizaţiei europene din care facem parte, ce dacă nu există criterii transparente sau mandate aprobate instituţional, aşa cum se întâmplă în alte state. Ne organizăm şi decidem ca în Est şi dorim să performăm ca în Vest. Nu am să comentez calităţile sau defectele Corinei Creţu şi nici procedura internă de desemnare a acesteia, dar ştiu că România se află în faţa unei decizii importante a Parlamentului European şi va trebui să fie solidară, prin toţi cei care ne reprezintă.

Nu este vorba de sprijinirea unei persoane sau a alteia, pentru un portofoliu mai mult sau mai puţin important în Comisia Europeană. Este onoarea României în joc. Dacă atât am putut este treaba noastră, dar măcar să ne respectăm demnitatea în faţa partenerilor noştri. Sigur că procedura în România, stabilită de lege, putea fi respectată deoarece atât portofoliul, cât şi candidatul se negociază, în general, împreună, la pachet.

 Este penibilă bucuria guvernamentală direct proportională cu gradul de dificultate al portofoliului alocat României. Văd tot felul de personaje ridicole, care nu mai găsesc suficiente argumente în sacul de slugărnicie, care se întrec să deseneze imaginea Corinei Creţu, stăpână pe o grămadă uriaşă de bănet, cam de trei ori PIB-ul României. De fapt, comisarul român va trebui să probeze că este comisarul european responsabil, care gestionează corect si obiectiv banii contribuabililor din 28 de state membre UE şi nicidecum comisarul european care “are permanent în minte interesul României”. Va trebui să fie funcţionarul european responsabil şi nicidecum un “stăpân peste 350 de miliarde de Euro”.

Ştirea proastă pentru cei care îşi freacă deja mâinile este că un comisar european este membru în Executivul European şi nu reprezentantul României. Deci criteriile, standardele de alocare şi absorbţie rămân cele ale Uniunii Europene, controalele folosirii fondurilor europene vor fi la fel de drastice. Ştiu că este campanie electorală, dar ar fi bine ca atât Ponta, cât şi Creţu să aibă decenţa să nu afirme că vor determina un statut preferential pentru România în alocarea fondurilor incluse în zona Politicilor Regionale, pentru că ar fi o minciună jenantă. Sigur, dacă mai au astfel de dileme morale. 

 Totodată alocarea “portofoliului bănos” este, în interpretarea originală a Guvernului un semnal că România are în sfârşit o voce puternică în Europa – altfel spus, toţi cei care nu au acest portofoliu sunt ori mai puţin importanţi, mai puţin puternici, ori pur şi simplu blazaţi de condiţia de a nu fi în stare să “negocieze” ceea ce a negociat România. 

 Recunosc sportiv că am greşit – am crezut că un asemenea discurs nu mai poate exista în România anului 2014 şi m-am înşelat. Pot doar să constat ca am intrat din nou în epoca în care putem fi mândri de cei care în relaţiile internaţionale, mai ales când negociază, bat cu pumnul în masă, privesc crunt şi îşi intimidează partenerul şi, iată, fac rost de bani mulţi pentru că au voce, nu glumă. Îi şi văd pe francezi, germani, britanici sau austrieci, cum s-au ascuns pe sub mese la Bruxelles când Ponta si Corlăţean şi-au încordat muşchii.

Recunosc că aşa cum terorism nu există dacă nu există teroare, la fel, discursul populist rudimentar nu s-ar putea exprima dacă nu ar exista şi un auditoriu adecvat genului. Interesant este să vedem ceea ce este dincolo de praful în ochi, dincolo de lătratul populist la lună.

 Şi dacă tot am intrat în zodia politicii externe contondente şi de la obraz, apare ca derutantă organizarea unei inedite întâlniri surpriză, între reprezentanţii FMI şi oficialii români, la Bruxelles şi nu la Bucureşti, întâlnire care priveşte România şi nu Uniunea Europeană sau Belgia.

Probabil că în cei 25 de ani de democraţie România a plutit în derivă, însă acum realitatea şi perspectiva îmi par mai sumbre ca oricând – astăzi România pluteşte în derivă fiind legată la ochi, iar la capătul tunelului, cineva a stins lumina.