Analiză FT: Franţa priveşte înspre trecutul glorios, în timp ce ţara are nevoie de reforme

Se află Franţa la un pas de revoluţie? Ar putea suna ca o întrebare prostească, ceea ce este de fapt, însă în ultima perioadă există surprinzător de multe comentarii furioase şi declaraţii revoluţioniste în ţara celei de-a cincea economii din lume, se arată într-o analiză a cotidianului „The Financial Times”.

Ultima ediţie a săptămânalului „Le Point”, una dintre publicaţiile de top din Franţa, propune cititorilor o întrebare provocatoare, încă de pe copertă: „Ne aflăm în anul 1789?”. Ilustraţia este sugestivă şi îl arată pe preşedintele în exerciţiu Francois Hollande îmbrăcat asemenea lui Ludovic al XVI-lea, monarhul care a sfârşit executat de revoluţionari.

Până şi academicienii se încumetă să facă unele comparaţii asemănătoare. Preşedintelşe Hollande „se aseamănă tot mai mult cu un Ludovic al XVI-lea modern”, după spusele lui Dominique Moisi, profesor în cadrul Universităţii din Londra.

În presa franceză s-a răspândit un val de isterie a comentariilor. În aceeaşi săptămână în care ziarului „Le Pont” evoca anul 1789, şi rivalul de centru-stânga „Le Nouvel Observateur” a propus în paginile sale o altă întrebare cititorilor francezi: „Ne întoarcem în anii 1930?”.

Atât grupările de dreapta, cât şi cei de stânga au cedat în faţa unei atitudini de negare a prezentului care are o explicaţie mai complexă decât o banală dezamăgire din partea preşedintelui. Însă întrebarea rămâne, de ce starea generală a intelectualilor şi cea a cetăţenilor francezi are nuanţe atât de întunecate?

„Este evident că nu trecem printr-o perioadă ideală”, scrie Gideon Rachman de la „The Financial Times”. Economia Franţei a reintrat în recesiune, rata şomajului este ridicată. Datoria naţională creşte şi ea, iar Jerome Cahuzac, ministrul Bugetului, a fost nevoit să demisioneze din cauză că ascundea un cont bancar în Elveţia. Iar preşedintele Hollande, în funcţie de mai puţin de un an, are de partea lui o rată de susţinere de numai 26%.

Cut toate acestea, judecând după condiţiile în care se află majoritatea vecinilor săi, situaţia din Franţa nu este una atât de rea. Deficitul bugetului de stat din acest an ar putea atinge 3,7% din PIB, în timp ce cel al Marii Britanii este de 7,4%. Datoria naţională a Franţei depăşeşte 90% din PIB, însă în Italia este mai mare de 125%. Rata şomajului este de 10,6%, dar Spania atinge o valoare dureroasă de peste 26%. Spre deosebire de italieni şi spanioli, francezii încă mai pot lua credite cu rate ale dobânzii extrem de scăzute faţă de celelalte pieţe. Economia franceză este încă a cincea din lume. şi chiar dacă Hollande nu mai este simpatizat de alegătorii lui, cel puţin Franţa are un preşedinte, mai scrie Rachman, făcând referire la faptul că, recent, partidele din Italia au fost nevoite să-i ceară lui Giorgio Napolitano să accepte un nou mandat.

Reacţiile împotriva lui Hollande s-ar putea explica parţial prin prisma aşteptărilor neconfirmate ale  francezilor. Acesta şi-a condus campania respingând politica de austeritate, dar astăzi guvernul francez urmează să aplice şi mai multe reduceri de cheltuieli, iar iminenţa unei creşteri a ratei şomajului este demoralizatoare.

Preşedintele şi-a construi imaginea din timpul campaniei drept un om „normal”, în contrast cu „strălucirea” adoptată de Sarkozy. Însă există o delimitare fină între a fi normal şi a fi neprezidenţial. Puţin din grandoarea lui Chirac, puţin din viclenia lui Mitterrand şi încă puţin din hiperactivitatea lui Sarkozy i-ar fi utile actualului preşedinte, consideră jurnalistul britanic.

„Adevărul este că niciun guvern francez nu a avut un buget echilibrat din 1974 până în prezent. Europa trece prin moment dificile şi este o misiune grea pentru Hollande să obţină un boom economic, în timp ce pieţe precum Spania şi Italia se afundă în criză”, se mai arată în analiza FT.

Întreaga Uniune Europeană este într-o criză profundă, iar în timp a devenit tot mai clar faptul că politica de austeritate „fabricată” în Germania nu se potriveşte tuturor ţărilor, iar modelul socialist al Franţei şi-a atins apogeul. Există foarte puţină deschidere pentru reforme, iar conceptele de „piaţă” şi „liberalism” au devenit chiar mai puţin populare din cauza crizei financiare.

Însă, fără o viziune de viitor suficient de convingătoare, comentatorii francezi sunt tentaţi să privească înspre trecut glorios şi tulbur pentru a împrumuta modele consacrate. Nu mai e anul 1789, ci 2013, iar Franţa nu va avea de ales decât să gestioneze cât mai bine marea responsabilitate de a trece printr-o reformă economică eficientă, conchide Rachman.