ANALIZĂ: Alegeri în UK – răsturnare de situaţie

0
0
Publicat:
Ultima actualizare:
FOTO Reuters
FOTO Reuters

Ceea ce ar fi trebuit să fie un „marş triumfal” al Conservatorilor spre o supermajoritate parlamentară în alegerile din 8 iunie, a devenit, din senin, o cursă dramatică. Şi nu din cauza atacului de la Manchester.

„O săptămână este un timp lung, în politică”. Fraza este binecunoscută, şi de multe ori abuzată; dar rareori s-a aplicat mai bine decât în raport cu evenimentele din ultimile şapte zile din Marea Britanie. 

Şi nu mă refer la atacul de la Manchester. Aceea este o poveste separată, cu drama şi implicaţiile ei distincte, atât în materie de securitate cât şi în privinţa începutului unei schimbări importante de atitudine la nivelul opiniei publice.

Nu, adevăratul şoc în politică britanică în ultima săptămâna a fost – şi este în continuare – colapsul în sondaje al Partidului Conservator.

În blogul precedent am vorbit despre decizia lui Theresa May de a declanşa alegerile anticipate, decizie bazată, în ultima instanţă, pe avantajul clar în sondaje de care beneficiau Conservatorii. Ultima situaţie oarecum similară a existat înainte de alegerile din 1997, când Laburiştii lui Tony Blair erau de asemenea la mare distanţă în faţa Conservatorilor lui John Major, cu diferenţa că primii erau în opoziţie şi cei din urmă la guvernare. Sondajele au fost ulterior confirmate în ziua votului, şi Blair a câştigat o victorie „epică”.


Theresa May FOTO EPA

image

Supremaţia recentă a Conservatorilor

Exact acelaşi gen de aşteptare şi atmosferă a dominat scena politică britanică în ultimile săptămâni, mai ales din 19 aprilie când premierul a anunţat alegerile. Poziţia Conservatorilor nici nu putea fi mai puternică: la începutul lunii mai sondajele arătau o distanţă de până la 24 de puncte în favoarea lor, în raport cu Labour. Nimeni nu mai văzuse asemenea cifre; votul Laburist era în picaj total inclusiv în „fiefurile” stângiste tradiţionale, precum nord-estul Angliei sau în Ţara Galilor. De fapt, la un moment dat, doar cu două săptămâni în urmă, Conservatorii îi depăşiseră pe Laburişti în Ţara Galilor pentru prima dată în decenii. Şi în Scoţia – Scoţia, pe care Laburiştii au controlat-o total sub Tony Blair şi Gordon Brown, şi unde aproape nu mai exista urmă de Conservator până de curând – Conservatorii ajunseseră acum principalul rival al Partidului Naţionalist Scoţian care a câştigat toate colegiile electorale din Scoţia la alegerile din 2015.

Aşadar, până săptămâna trecută dominaţia Conservatorilor era cvasi-totală, şi alegerile din 8 iunie erau văzute aproape ca o formalitate – descrisă mai corect ca o „încoronare” decât „alegere”. Ce anume alimentase această supremaţie Conservatoare? În principal, trei lucruri.

PRIMUL a fost contrastul dintre Theresa May şi Jeremy Corbyn, liderul Laburist. De când a devenit prim-ministru, popularitatea lui May a crescut incredibil de mult. Este văzută ca un lider serios, ferm şi competent, exact ce trebuie într-un moment de încercare naţională cum e Brexit. Stilul ei este discret – în mod normal apare foarte rar la televizor sau în media – şi inspiră foarte multă încredere, inclusiv, presupun, dintr-o nostalgie populară faţă de Margaret Thatcher, „Doamna de Fier” a anilor ’80. Corbyn, pe de altă parte, este un batrân socialist de un radicalism atât de pronunţat încât pare o glumă (mai ales pentru cei din foste ţări socialiste). Este varianta britanică a lui Bernie Sanders din America, însă spre deosebire de Sanders, facţiunea lui Corbyn a reuşit să pună mâna pe conducerea partidului Laburist şi să anihileze efectiv aripa real-progresistă şi vestigiile mişcării „New Labour” pe care o condusese, la vremea lui, Tony Blair. Din această cauză, Corbyn este urât şi atacat inclusiv de către proprii membri de partid – şi au existat mai multe „rebeliuni” împotriva lui, dar fără succes.

Corbyn este un moşuleţ ridicol, cu barbă albă, care în toate sondajele de încredere este la pământ, mai ales în comparaţie cu Theresa May. Diferenţa dintre cei doi nu ar putea fi mai mare. Dar cel mai agravant factor, în ce-l priveşte pe Corbyn, sunt convingerile sale ultra-pacifiste, pro-universaliste (în tradiţia marxistă), şi aproape anti-britanice. Susţinerea sa pentru cauza Palestiniană şi legăturile cu Hamas sunt notorii, aşa cum sunt şi sprijinul şi relaţiile de cordialitate pe care Corbyn le-a avut cu liderii Sinn Fein (partidul republican Irlandez), responsabil, prin Armata sa Republicană Irlandeză, pentru deceniile de terorism din Irlanda de Nord. Secundul şi prietenul loial al lui Corbyn, John McDonnell, tocmai a ţinut un discurs săptămâna trecută în Trafalgar Square, cu două steaguri fluturând în spatele sau: cel al preşedintelui Assad, şi cel al Uniunii Sovietice. Este absolut stupefiant – pentru clasa politică britanică, în primul rând – că asemenea oameni controlează acum partidul Laburist, şi exact acesta este motivul pentru prăbuşirea în sondaje din ultimile luni, mai ales în contrast cu Conservatorii lui Theresa May care şi-au vazut, serios, de guvernare.

ÎN AL DOILEA rând, supremaţia recentă a Conservatorilor a fost facilitată foarte mult de deciziile politice ale lui Theresa May. Principiile şi abordarea ei au fost până acum foarte bine adaptate la climatul public de după Brexit, cu foarte multe referinţe la nevoia unui stat mai „intervenţionist” care să ajute pe cei „rămaşi în urmă” – şi care, în majoritate, au votat pentru Brexit. Conservatorii „ideologici”, care ţin la moştenirea ideologică şi intelectuală a lui Thatcher -- şi, în general, la identitatea de dreapta a partidului – sunt evident nemulţumiţi de acest gen de discurs care trage partidul nu doar spre centru, dar spre centru-stânga. Însă în acelaşi timp este clar că această abordare permite Partidului Conservator să ocupe practic majoritatea spectrului politic, oferind o sinteză centru-stânga – centru dreapta care, teoretic, ar reduce opţiunile de vot pentru majoritatea electoratului la un singur partid. Nici nu a fost foarte greu să se ajungă aici, având în vedere că Laburiştii lui Corbyn au abandonat din principiu zona de centru-stânga şi de centru (unde Blair era rege, pe vremea lui) şi s-au retras, intenţionat, spre stânga radicală.

A TREIA componentă majoră a succesului Conservatorilor este legată de „efectul Brexit”. Pe parcursul anului care a trecut de la votul-şoc din 2016, sprijinul pentru Brexit a crescut, în Marea Britanie – iar Partidul Conservator, ca şi „custode” al implementării Brexit, este singură opţiune de vot pentru cei care au această opinie. Una din consecinţe este că acum Conservatorii culeg o mare parte din electoratul UKIP, un partid care este în cădere liberă de când a rămas fără „obiectul muncii” (campania pentru ieşirea din UE). Cheia, aici, este că UKIP crescuse iniţial pe seama Laburiştilor; acum că implodează, rezultatul final este că foştii votanţi Labour de acum câţiva ani ajung să voteze cu Conservatorii via UKIP.

Legat de referendumul pentru Brexit, acesta a fost câştigat cu 52% la 48%, dar cele mai recente studii arată că acum proporţia celor care în continuare cred că UK ar trebui să rămână în UE şi că Brexit ar trebui „anulat”, a ajuns la mai puţin de un sfert din electorat. Cauza? Pe de o parte, respectul popular pentru valorile democraţiei („am avut un referendum liber, s-a luat o decizie, acum trebuie implementată”). Şi pe de altă parte, retorica agresivă dinspre UE şi media europeană, cu o serie constantă şi contra-productivă de ameninţări la adresa UK. Aici este o eroare profundă de înţelegere, din partea continentalilor, a caracterului şi mentalităţii britanice, care duce la mai multă determinare de a rezista la presiuni externe, cu cât aceste presiuni sunt mai mari şi mai grosolane (ceea ce a fost cazul, din plin, încă dinainte de referendum, din partea europenilor).


Theresa May, lidera conservatorilor britanici şi Jeremy Corbyn, liderul laburiştilor din Marea Britanie

image

Cum să-ţi torpilezi propria campanie electorală

Până aici, am explicat unele dintre motivele principale pentru care Partidul Conservator ajunsese într-o poziţie de dominaţie totală a scenei politice britanice în ultimile luni. Şi spuneam că, mai ales de la anunţarea alegerilor anticipate, Conservatorii îşi măriseră avantajul faţă de Laburişti. Până săptămâna trecută (18/19 mai) analişti politici serioşi prognosticau o majoritate Conservatoare de peste 150 de parlamentari, chiar 200 – în orice caz, minim 80-90.

Apoi a urmat dezastrul.

Calamitatea a venit în forma „manifestului” Conservator – programul de guvernare propus electoratului. În general este un document foarte bun – de departe cel mai profesional şi bine scris dintre toate partidele, cu un mesaj coerent şi o viziune completă – deşi reflectă abordarea aproape „anti-Thatcher” a noii echipe de conducere Conservatoare. Însă conţine o bombă electorală, o greşeală politică fantastică, care a explodat imediat în faţă Conservatorilor.

De atunci şi până acum, avantajul Conservatorilor s-a redus, incredibil, la doar 5%: partidul s-a prăbuşit la 43%, iar Labour a urcat la 38% (cel mai bun scor de până acum, sub Corbyn).

În ce a constat „dispozitivul exploziv” din oferta Conservatoare? În principal, în două propuneri direcţionate către bătrâni. Prima e o intenţie de a schimba condiţiile de acordare a „ajutorului de iarnă”. Acesta este practic o suma de bani pe care toţi pensionarii o primesc de la stat în fiecare iarnă – îţi vine un cec, acasă – şi care teoretic ar trebui folosită pentru a-ţi acoperi factură de la căldură pe parcursul iernii. Conservatorii au propus acum să introducă nişte condiţii pentru acest ajutor, adică să se acorde doar celor care chiar au nevoie de el, şi nu la toată lumea, indiferent ce pensie are fiecare, fără nici un fel de discriminare.

A doua propunere a fost legată de costurile de asistenţă socială pentru bătrânii care au nevoie de îngrijire pe termen lung. Simplificând foarte mult: în prezent, dacă la bătrâneţe ai nevoie de îngrijire, şi ai o avere (bani în bancă, sau alte asset-uri) mai mică de aproximativ 23.000 de lire, statul te va îngriji gratuit. Dacă ai mai mult de 23.000 de lire, statul îţi va cere să contribui la costurile îngrijirii tale din suma de bani de care dispui peste acel prag. Iar atunci când acei bani se „consumă” şi averea ta scade la 23.000, intri în prima categorie şi nu mai trebuie să plăteşti după acel punct.

Acum, propunerea Conservatoare pentru aceste alegeri – bomba principală – este ca să se ia în considerare ca „avere” şi valoarea casei în care locuieşti şi practic să-ţi plăteşti îngrijirea cu valoarea casei (se introduce un prag minim de 100.000 lire pentru „averea” care-ţi este permis să o păstrezi indiferent de circumstanţe, prag sub care nu mai plăteşti nimic). Din punct de vedere practic, plata s-ar face de fapt după ce mori, când casa se transformă în moştenire, moment în care statul intervine şi aplică practic o „taxă” pe acea moştenire. Mai sunt tot felul de detalii şi tipuri de condiţii aplicabile, dar cam asta e ideea.

Intenţia Conservatorilor, cu această propunere, este de fapt logică, echitabilă şi binevenită, întrucât sistemul actual este nesustenabil. Practic, ar însemna ca acele persoane care poate nu au o avere în bani lichizi, dar deţin o avere în forma unei proprietăţi/case, să plătească mai mult decât cei care sunt mai săraci şi nu dispun nici de bani nici de case de vreo valoare deosebită. Este genul de propunere cu iz de stânga pe care Conservatorii nu ar fi facut-o niciodata sub David Cameron, dar pe care Theresa May e dispusă să o pună pe masă în încercarea de a atrage voturi Laburiste.

Problema, evident, este că în general oamenii sunt foarte ataşaţi de ideea de a-şi lăsa casa moştenire urmaşilor. Dar conform acestei propuneri, cu cât trăieşti mai mult în regim de asistenţă socială, cu atât „nota de plată” creşte şi valoarea moştenirii tale, pe care o poţi lăsa copiilor, scade. Pragul de 100.000 oferă o garanţie că le vei putea lăsa cel puţin 100.000, dar asta nu reprezintă o consolare prea mare.

Din punct de vedere politic, propunerea e dezastruoasă pentru că înseamnă că dacă eşti lovit de Alzheimer sau o boală degenerativă similară, care nu te ucide şi cu care poţi să trăieşti ani de zile dar care înseamnă că ai nevoie de îngrijire pentru restul vieţii, atunci poţi fi sigur că moştenirea ta va începe să se „consume”. Pe de altă parte, ştii că dacă mori subit, fără să ai nevoie de îngrijire pe termen lung, valoarea casei tale va rămâne neatinsă şi copiii o vor moşteni în întregime.

S-a evaporat magia?

Aceste două propuneri au fost imediat atacate puternic în presă, şi de către celelalte partide. Propunerea Conservatoare pentru restrângerea „ajutorului de iarnă” le-a permis Laburiştilor să spună că bătrânii vor avea de acum de ales între a mânca şi a se încălzi (o exagerare grosolană, dar eficientă politic). Iar povestea cu asistenţa socială a fost imediat etichetată ca o „taxă de Alzheimer”. Împreună, amândouă au lovit partidul Conservator ca un tren de marfă.

Reacţia publică a fost atât de puternică pe parcursul weekend-ului trecut (20-21 mai), încât Theresa May a decis să activeze ceea ce întotdeauna în politica britanică înseamnă opţiunea „nucleară”: a decis să retragă propunerea legată de „taxa de Alzheimer”. Mă rog, de fapt premierul a anunţat o „modificare” – anume, crearea unui „prag absolut” de avere (însă deocamdată nespecificat), inclusiv proprietăţi, sub care bătrânii nu vor mai trebui să plătească nimic, şi care pot fi siguri că o vor putea lăsa moştenire.

Dar, în orice caz, acest fiasco al „taxei de Alzheimer” a fost un autogol major pentru May, mai ales că pensionarii fac parte, tradiţional, din electoratul de baza al Conservatorilor, şi au fost întotdeauna „protejaţi” politic de guvernele Conservatoare. Un comentator a observat, chiar, că partidul Conservator îşi încalcă promisiunile din manifest încă înainte de alegeri – o „performanţă” fără precedent. Efectul propunerii-bombă a fost aproape instantaneu, în teritoriu. CCHQ – sediul central al partidului – a fost inundate de mesaje de panică din partea echipelor de campanie din teren care raportau încă de joia trecută, şi mai ales peste weekend, că votanţiisunt absolut furioşi pe aceste propuneri.

Colac peste pupăză, Theresa May a ieşit destul de „şifonată” dintr-un interviu în prime-time, luni, în care a fost chestionată fără reţineri pe tema „taxei de Alzheimer”. Cum am spus mai sus, foarte mult din „magia” lui May e construită pe o imagine de „mister”, stabilitate, şi eficienţă. Interviul a relevat un premier foarte nesigur, evaziv, şi care a făcut o greşeală elementară sugerând, practic, o „taxă pe afecţiuni mintale”. (Desigur că nu asta a fost intenţia, dar în politică nu contează intenţia, nici chiar argumentele, foarte mult, ci etichetele.)

În acelaşi timp, manifestul Laburist – publicat, de asemenea, săptămâna trecută – se pare că fost mult mai bine primit de mulţi votanţi. Evident, documentul este o oroare radical-socialistă de la un cap la altul, care probabil i-ar face şi pe social-democraţii din România să roşească de jenă. Se propune o renaţionalizare în masă (căi ferate, companii de energie etc), zeci de miliarde de lire în noi cheltuieli sociale şi ajutoare de stat, creşteri spectaculoase de taxe, întărirea sindicatelor şi reforma pieţei muncii (evident, pe modelul falimentar francez) etc etc. Dar, pentru milioane de oameni din „clasa muncitoare”, aceste lucruri nu sună foarte rău; aşa că „hemoragia” de votanţi Laburişti care a lovit partidul lui Corbyn în ultimile luni se pare că a încetinit, dacă nu chiar a început să se reverseze.


Jeremy Corbyn, liderul partidului Laburist FOTO Gulliver/Getty Images

Liderul Partidului Muncitoresc din Marea Britanie Jeremy Corbyn se pregăteşte să discute cu susţinătorii. FOTO Guliver/Gettyimages

Problema de strategie a Conservatorilor

Combinaţia dintre aceste două „accidente neprevăzute” – „bomba” din manifestul Conservator, şi impactul manifestului Laburist – ameninţă să distrugă complet strategia Conservatoare pentru aceste alegeri.

Calculul Conservator, la începutul acestei aventuri electorale, a fost simplu şi, de fapt, foarte logic. A pornit de la convingerea că Theresa May este atât de populară printre votanţi (şi Corbyn atât de detestat), iar partidul Conservator este într-o poziţie atât de puternică, încât alegerile sunt de ne-pierdut întrucât votanţii practic nu au nici o alternativă „decentă” la Conservatori. Doar n-o să-l voteze pe Corbyn şi clica lui de radicali şi simpatizanţi IRA şi Hamas!

Aşadar, s-au gândit Conservatorii, aceasta este o ocazie unică de a da o lovitură majoră, chiar mortală, Laburiştilor. Aşa că scopul principal trebuie să fie atragerea votanţilor Laburişti. Întrucât votanţii tradiţionali/de bază Conservatori oricum n-au unde să se ducă în altă parte, partidul poate risca un set de măsuri şi promisiuni care le-ar displace acestora dar care ar fi atractive pentru votanţii de stânga.

În alte cuvinte, această este exact genul de gândire care te face să dai vrabia din mâna pe cioara de pe gard.

A fost un calcul cinic, de „vânzare” a intereselor bazinului electoral tradiţional Conservator (sau cel puţin a unei părţi din el, de exemplu pensionarii) pur şi simplu pentru că acest lucru părea posibil. Dar se pare că reacţia a fost mult mai puternică decât au prevăzut strategii Conservatori. Votanţilor chiar nu le place să fie „trădaţi” în acest fel, şi nici nu sunt atât de „proşti” cum îi cred de obicei politicienii. De multe ori sunt mai dispuşi să îşi folosească votul că să se „răcorească” – să-şi exprime o nemulţumire – decât că să-şi protejeze anumite interese mai „înalte”, mai „abstracte” sau care sunt parte dintr-o viziune mai largă. „Industria” politică – politicieni, analişti, jurnalişti, comentatori – tinde să supra-analizeze lucrurile, să cadă în capcanele „spiritului de turmă”, şi să creadă că se poate pune, relativ uşor, în pantofii votanţilor de oriunde. Nimic mai greşit.

În paranteză, o altă problemă pentru Conservatori a fost – şi rămâne – un argument foarte eficient pe care l-au folosit Laburiştii faţă de electoratul de stânga în faţa sondajelor care indicau până de curând o victorie-mamut a lui Theresa May. „Este în regulă”, spun candidaţii Laburişti votanţilor din teritoriu care sunt oripilaţi de Corbyn, „este în regulă să votezi cu Corbyn şi partidul Laburist, pentru că oricum ştim cu toţii din sondaje că nu are nici o şansă să formeze guvernul; dar în mod cert nu vrei ca Theresa May şi Conservatorii să obţină o supremaţie totală la alegeri, nu?”. Concluzia are o logică greu de placat: „aşadar, de ce să nu votezi din nou cu parlamentarul tău Laburist, pentru a opri o tiranie Conservatoare şi pentru a avea o opoziţie puternică?” În acest fel, vedem cum partidul Conservator pare că devine, într-o foarte bună măsură, victima propriului success.

Acum Conservatorii sunt în pericol să nu mai poată „aplana” dezamăgirea pe care deja au provocat-o în rândurile propriului electorat, şi să nu mai poată opri „avântul” pe care l-a obţinut acum partidul Laburist. Acesta este, desigur, doar un pericol teoretic deocamdată. Mai este ceva timp până la alegeri, şi nu ar fi prima dată când sondajele ar da o impresie greşită. În plus, această revenire-şoc a Laburiştilor prin apropierea la 5% de Conservatori, ar putea foarte bine să reprezinte acel „impuls” şi „panică” de care, câteodată, campaniile politice au nevoie pentru a se re-energiza şi a sprinta pe ultima sută de metri – chiar dacă, iniţial, planul era că acesta să fie un „marş triumfal” Conservator mai degrabă decât o cursa cu sufletul la gură. (O situaţie similară s-a produs în timpul referendumului din 2014 pentru independenţa Scoţiei, când un sondaj-surpriză cu o săptămâna înainte de alegeri care indica o victorie a naţionaliştilor a avut un efect mobilizator spectaculos în întreagă ţară, şi a dus direct la victoria taberei unioniste.)

Efectul Manchester (care n-a fost)

În acest context, este interesant de observat efectul atacului din Manchester de luni seară asupra campaniei. Cum ziceam, doar cu câteva ore mai devreme Theresa May dăduse acel interviu foarte, să zicem, „nefavorabil”, în care încercase – fără mult succes – să explice de ce acum nu mai susţinea întrutotul propunerea legată de îngrijirea socială, din manifestul Conservator. May şi Conservatorii erau foarte, foarte clar „în corzi”, şi sondajele în acea dimineaţă de luni deja arătau că Laburiştii se apropiaseră la mai puţin de zece puncte.

În acest moment se produce oroarea de la Manchester. Făcând o analiză pur „tehnică” a efectului politic – oricât de cinic ar sună – acest eveniment a fost exact tipul de schimbare de subiect de care ai nevoie când ai făcut o greşeală de campanie şi eşti vulnerabil. Întrucât campania a fost imediat suspendată pentru trei zile, Conservatorii au obţinut un „respiro” iar Laburiştii nu au putut să exploateze pasa proastă a lui May. În plus, atacul terorist i-a dat ocazia prim-ministrului să se afişeze foarte mult ca un lider serios şi responsabil (ceea ce şi este), coordonând răspunsul guvernului la atrocitatea de la Manchester. S-ar fi crezut, de asemenea, că o dramă naţională cauzată de terrorism ar fi atras atenţia şi mai mult asupra propriilor legături ale lui Corbyn cu diverse organizaţii teroriste, cum am zis mai sus.

Faptul că nimic din toate acestea nu s-a întâmplat, şi că astăzi, vineri, la trei zile pline după atac sondajele arată că Laburiştii au continuat să crească iar Conservatorii să scadă, înseamnă că şi de data această sunt anumiţi factori în joc care scapă analizelor convenţionale, şi că orice este posibil.


Downing Street 10, reşedinţa premierului Marii Britanii FOTO Reuters

ratuste downing street 10 reuters

Ce urmează

Nimeni nu se mai hazardează acum să mai facă predicţii clare despre alegerile din 8 iunie. Cel mai probabil rezultat rămâne, în continuare, o victorie Conservatoare cu o majoritate crescută faţă de situaţia dinainte de alegeri; dar e greu de văzut cum aşteptările iniţiale, de o majoritate peste 100 sau chiar 200 de locuri, ar mai putea deveni realitate.

Însă pentru ca orice fel de victorie Conservatoare să se întâmple, May & Co. trebuie să reuşească să mute atenţia de pe erorile lor pe problemele Laburiştilor şi ale lui Corbyn, şi trebuie mai ales să evite să mai facă vreo greşeală. Pe de altă parte, o campanie prea negativă are costurile ei. În plus, este clar că Theresa May are acum, din ce în ce mai mult, o problemă de credibilitate, care nu cadrează cu sloganul ei de campanie care promite „un leadership puternic şi stabil”. Acesta e riscul cultivării unei imagini mult prea „înguste”, mult prea „gestionate”/artificiale, sau exagerate: dacă eşti testat(a) şi realitatea nu corespunde cu ce încerci să vinzi publicului că imagine personală, efectul poate fi devastator.

Votanţii sunt de multe ori dispuşi să înţeleagă anumite carenţe de personalitate, chiar şi de talent, dacă simt că politicianul este sincer şi se prezintă aşa cum este el/ea în realitate; dar dacă realizează la un moment dat că încerci să-i duci de nas, sau că poate eşti chiar tu rupt(a) de realitate, atunci vor fi cu adevărat dezamăgiţi. Iar de la dezamăgire la dispreţ e doar un pas. Oamenii pot ierta şi pot trece peste supărări, faţă de liderii care le cer votul; dar o dezamăgire e mai greu de reparat. Aşadar, dacă intri în jocul „de-a magia”, trebuie să ştii foarte bine ce faci, altfel se poate întoarce împotriva ta.

(Apropo, acestea sunt unele din explicaţiile pentru care Corbyn este atât de greu de distrus, în ciuda tuturor problemelor pe care le are. Nimic nu se „lipeşte” de el, tocmai pentru că joacă, de decenii, cartea sincerităţii totale: „acesta sunt eu, asta cred”. Oamenii s-au obişnuit cu el, iar maniera sa complet relaxată şi binevoitoare – s-a autodenumit, de curând, „Domnul Zen” – face ca atacurile insistente ale Conservatorilor să sune din ce în ce mai fals, chiar dacă sunt mai mult decât justificate.)

Vom vedea pe 8 iunie cât de mare şi reală e dezamăgirea votanţilor în raport cu Theresa May. Ea rămâne în continuare cel mai popular politician din UK, şi ce s-a întâmplat în ultima săptămâna s-ar putea foarte bine să fie o furtună într-un pahar cu apă. Dar această răsturnare de situaţie, chiar dacă se va dovedi temporară, este una dintre cele mai spectaculoase evoluţii politice din ultimile decenii ale politicii britanice. Dincolo de lecţiile practice pe care le oferă, este doar cea mai recentă dovadă că politica din democraţiile occidentale a intrat într-o nouă eră şi că vechile reguli şi certitudini electorale s-au evaporat aproape complet şi probabil pentru totdeauna. 

Opinii


Ultimele știri
Cele mai citite